„Jurnalismul nu este doar o profesie, ci un mod de a trăi.” – Oscar Wilde

Militarii români din Bosnia și Herțegovina apreciați de Kaja Kallas, Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate și Vicepreședinte al Comisiei Europene.

Militarii români și străini din Camp Butmir, Sarajevo, dislocați în cadrul Operației EUFOR ALTHEA a Uniunii Europene din Bosnia și Herțegovina, au fost vizitați de către Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate și Vicepreședinte al Comisiei Europene, Kaja Kallas.

Generalul-maior Florin Barbu, comandantul Forței Uniunii Europene în Bosnia și Herțegovina, a întâmpinat Înaltul Reprezentant al UE într-un cadru oficial, împreună cu șeful Delegației UE și Reprezentant Special al UE în Bosnia și Herțegovina, Luigi Soreca, și în prezența comandantului Comandamentului NATO de la Sarajevo, general de brigadă Matthew A. Valas, și a sute de militari din cadrul Batalionului Multinațional al EUFOR.

Înaltul Reprezentant al UE, Kaja Kallas, a mulțumit militarilor pentru profesionalismul de care au dat dovadă, subliniind importanța Operației EUFOR ALTHEA pentru menținerea unui mediu stabil și sigur în Bosnia și Herțegovina.

La începutul anului, generalul-maior Florin Barbu a preluat comanda Forței UE în Bosnia și Herțegovina, marcând o etapă importantă pentru România, care exercită simultan comanda a două operații sub egida Politicii de Securitate și Apărare Comună a Uniunii Europene În cadrul forței multinaționale de stabilizare, România contribuie cu militari și tehnică din Forțele Terestre, precum și cu un detașament din Forțele Aeriene Române.

La momentul actual, în cadrul operației, sunt prezente cu personal un număr de 25 de națiuni, incluzând state membre UE și non-UE.

Col. (rtr.) Gigi BUȘE

Pavilionul expozițional al Muzeului Regiunii Porților-de-Fier cu sediul în Drobeta Turnu-Severin, a găzduit joi 16 octombrie 2025 o inedită pentru spațiul cultural și profesional jurnalistic severinean și mehedințean o expoziție de fotografie de presă. Expozant, Justinel Stăvaru – Justin, cum îl știm, îndeobște – un jurnalist specializat pe fotografie și fotoreportaj, dar și un reputat caricaturist, care cu această ocazie, a propus o selecție de fotografii din arhiva personală. „EXPO-FOTO. Fotografie de presă”, manifestarea a adunat în ziua vernisajului multe personalități ale vieții culturale și administrative locale, jurnaliști, artiști plastici, public divers. Nicolae Drăghiea, managerul Muzeului, Marius Screciu, primarul municipiului Drobeta-Turnu Severin, Doinița-Mariana Chircu, vicepreședintă al Consiliului Județean Mehedinți, dar și Florin Preda-Dochinoiu, artist plastic, Doru Vîlceanu, artist fotograf, Valentin Vasilescu, regizor teatru și film, Cristina Firu, director al Bibliotecii județene „I. G. Bibicescu” Drobeta-Turnu Severin, Ana Chițulescu, artizan urban, numeroși jurnaliști din presa locală.

Fotografiile lui Justin Stăvaru propun o imagine caleidoscopică a vieții sociale și politice, civice, cu temă majoritară mehedințeană, surprinzând momente cu valoare de unicat de la gesturi și mimică, la atitudini și expresivitate relațională, unele cu tentă comică sau satirică, reieșită din cadraj și poziție a personajelor. Justin Stăvaru a debutat în presă imediat după 1990, actualmente fiind colaborator al unor agenții de presă românești și străine, cărora le furnizează lucrări cum ar fi, de exemplu, MediaFax, apoi Inguamphotos, care, la rândul ei, furnizează fotografii pentru AM Press, Reuters ș. a. Justinel Stăvaru este fondatorul și proprietarul săptămânalului „Cronica de Severin”.

Expoziția este deschisă cu titlu gratuit pentru mai multe săptămâni.

Dan Șalapa

Am fost prin Filiași mai anul trecut prin vară. Treburi personale. Mi-a picat sub ochi o placă comemorativă ce amintea trecătorilor de prin zona bisericii Sf. Nicolae, despre vizita lui Mihai Eminescu în localitate, pe la 1882, și despre găzduirea sa de un negustor, jurist și scriitor al acelei vremi, în casa sa din comuna Florești. Și am mai aflat că, după 2010, a fost ridicat un bust al Poetului în localitate. Am pornit să-l caut, bustul, spre centrul orașului. Nu l-am găsit. Am întrebat niște oameni despre el, unde-l pot găsi. Nu știa nimeni. Am intrat în sediul Primăriei, de acolo mi s-a spus clar unde era: foarte aproape de unde plecasem eu, de lângă biserica Sf. Nicolae, spre gară la vreo 300 de metri. M-am întors, am luat drumul gării și l-am găsit… Dezamăgire totală! Un bust amplasat în spatele gării, spre oraș, deplorabil întreținut, cu un spațiu împrejmuitor betonat, abandonat, cu găuri de șobolani sau cârtițe în spațiul lui fost verde, cu soclul știrb, cu scrisul decolorat, cu un aspect general de o decrepitudine jalnică! La fel, nu mai vorbim, de aspectul zidurilor gării, al ferestrelor, al curățeniei din jur, totul degradat, cojit, jupuit, ca după bombardament, cum spun bunicii care au văzut grozăviile războaielor prin care au trecut! Mihai Eminescu… Simbolul Culturii Naționale. „Poetul nepereche”. Practic, în Filiași, monumentul este un morman de uitare, de dezinteres, de abandon nu doar condamnabil, ci chiar supra-condamnabil, incalificabil juridic, deci! De parcă Eminescu ar fi fost declarat renegat pe teritoriul Filiașului, Doamne-ferește! Și dacă situația acestui monument ar fi singulară, din păcate în țară mai existând atâtea și atâtea alte busturi sau ansambluri monumentale care zac la modul propriu în nepăsare și abandon administrativ, de aici, abandonul cultural care face victime pe termen lung în conștiința românului, mai ales tânăr.

Dan Șalapa

Nicolae Dragoş s-a născut în data de 3 noiembrie 1938, în satul Cleşneşti din comuna Glogova ca fiu al lui Sever Răcănel, și Ana (născută Serafim). Studiile și le începe în comuna natală, apoi le continuă la Liceul Traian din Drobeta-Turnu Severin, urmează Facultatea de Filologie a Universității din București, după absolvire fiind repartizat ca profesor la Târgu Cărbunești. Opera scrisă poetică, epigramistică și jurnalistică are, între  altele, următoarele jaloane definitorii: a debutat în revista Luceafărul (1959), iar editorial, cu volumul ,,Moartea calului troian” (1968). În afară de poezie, a scris, în colaborare, romanul ,,Drumeț în calea lupilor” (1987), a realizat câteva scenarii de film și a publicat antologia ,,L-am cunoscut pe Tudor Arghezi”(1981). A fost, de asemenea, redactor la Viața studențească, redactor-șef la Scânteia tineretului (1963–1969), șef de secție la Scânteia (1969–1974), redactor-șef la Luceafărul (1974–1980), redactor-șef adjunct la Scânteia (1980–1990), apoi la Ordinea, colaborând și cu România literară, Ramuri, Contemporanul ș.a. Între ultimele sale apariții editorial, consemnăm: Cuvinte cu parfum… de spini, epigrame, Din lacrimă la surâs De acolo, mai departe, poezie, La vânătoare cu microscopul de cuvinte, epigrame.

A fost declarat cetățean de onoare al municipiului Motru, al municipiului Târgu Cărbunești și al comunei sale natale, Glogova, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, din 1978, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, din 1966, și al Uniunii Epigramiștilor România, fondator al Ligii Culturale FIII GORJULUI, fost vicepreședinte al Fundației Naționale „Niște țărani”, fondată de Dinu Săraru.

O declarație referitoare la creație literară și scriitor, făcută cu mai mult timp în urmă, reluată într-un interviu al Anei Ionele cu distinsul autor: ,,Las timpul să curgă, uimit de metamorfoza pe care o simt: miracolul creaţiei se zbate între cosmic şi teluric. Poezia este o continuă descoperire de sine, o stare sufletească, un moment divin în care stări existenţiale se împletesc cu liniştea şi inspiraţia… restul este revelaţie.”

Trăiește alături de soția sa, actriță, în satul natal, Cleșnești, comuna Glogova, Gorj

LA MULȚI ANI, MAESTRE NICOLAE DRAGOȘ!

Ţării mele și Poporului meu,

(segmente din Testamentul Reginei Maria, redactat la Balcic, pe 29 iunie 1933; în volumul Tatiana Niculescu Bran, Regina Maria Ultima dorință, Editura Humanitas, 2015,2016)

„Când veți citi aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea să te mai ajungă o dată, chiar de dincolo de liniștea mormântului…”(p.149)

„Nimeni nu e judecat pe drept cât trăiește: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veți aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele și dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare…

Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veșnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate.”( p.150)

Născută Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gota, a fost prințesă a Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Regatului Unit. Prin căsătoria, la 29 decembrie 1892, cu principele moștenitor Ferdinand, a devenit principesă de coroană, iar ulterior, după moartea regelui Carol I, în calitate de soție a noului rege, a devenit a doua regină a României (în 1914).

Încă de la începutul sosirii în România, și-a dorit să se integreze țării care a adoptat-o, tot parcursul său demonstrând că a reușit cu succes să-și îndeplinească această dorință. Dincolo de bunele intenții, abilitățile sale diplomatice au facilitat susținerea și apărarea intereselor țării. O preocupare permanentă a fost întărirea legăturilor României cu Marea Britanie.

Totodată, a susținut alianța cu Antanta, opunându-se intrării României în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale, ceea ce a însemnat apoi sprijin în vederea realizării statului național român, iar după ce acest vis s-a  realizat, prin încoronarea la Alba Iulia, la 15 octombrie 1922, alături de regele Ferdinand, ca suverani ai României Mari, a continuat eforturile diplomatice pentru recunoașterea internațională a statului român întregit, având întrevederi în acest scop cu suveranul englez, cu președintele Americii, cu prim-ministrul Franței și cu alte personalități politice ale perioadei, dar și cu  reprezentanți ai mass-mediei europene.

Sunt recunoscute și apreciate activitatea reginei ca soră de caritate în spitalele militare din timpul războiului și implicarea cu bună-credință în tot ce a însemnat viitorul țării noastre, un moment semnificativ în acest sens fiind Conferința de Pace de la Paris, din 1919.

Odată cu venirea la conducerea țării a regelui Carol al II-ea, fiul cel mare al reginei, în 1930, Regina Maria, intrată deja într-un con de umbră după moartea Regelui Ferdinand (în 1927), a fost îndepărtată din viața politică, fiind oarecum exilată la reședințele sale de la Balcic și Bran.

Suferințelor sufletești li s-au adăugat în ultimii doi ani de viață și cele fizice, cauzate de boala care a răpus-o. Regina Maria a murit pe 18 iulie 1938, la Castelul Pelișor, după ce abia făcuse față unei călătorii epuizante, cu trenul, pentru a reveni acasă de la o clinică din Germania, fără să mai existe vreo spereanță de însănătoșire. În prezent, inima reginei se odihnește la Pelișor, după un lung șir de peregrinări, de la Balcic, unde-și dorise să rămână, în capela Stella Maris, construită special pentru a o adăposti, la Bran și-apoi, pentru scurt timp, la București.

În afara acestei vieți pe scurt, dominate de personalitatea sa puternică, a fost o fire sensibilă, a iubit natura și arta, lăsând în urma sa cele două castele, Balcicul și Branul, care-i poartă amprenta.

Anul acesta, pe 29 octombrie, se împlinesc 150  de ani de la nașterea Reginei Maria. Povestea vieții mele, jurnalul publicat într-o ediție ilustrată, în trei volume, între anii 1934-1936, la Editura Adevărul ( tradus din engleză) prezintă momentele semnificative din viața sa, locurile și persoanele cu care a venit în contact, întâmplările copilăriei, familia, perioadele petrecute la Malta și Coburg, întâlnirea cu Carmen Sylva, nunta, căsătoria, impactul capitalei și al societății românești, odată cu sosirea la București, viața ca principesă și momentul când devine regină, iar impresiile despre toate acestea sunt redate cu talentul unui povestitor veritabil care impresionează cititorii prin intensitatea trăirilor.

În anii care au urmat, cartea a cunoscut mai multe ediții în limba română (bucurându-se în același timp de traduceri), segmentele citate în continuare făcând parte din volumul I al ediției apărute în 1991, la Editura Eminescu.

Sentimentul trecerii ireversibile a timpului accentuează starea indusă de maturitatea apăsătoare, iar copilăria devine un spațiu de evadare la care întoarcerea se face cu nostalgie și iubire:    

„M-am născut la Eastwell, în Kent, în 1875. O casă mare de piatră cenușie, într-un imens și frumos parc englezesc. – o pădure cu largi pajiști de iarbă, vaste zări unduite, nu mărețe sau mohorâte, ci blânde, liniștite, nobile – un cămin englezesc. Eram a doua la părinți…”(p.27)

„Copilăria noastră a fost o copilărie fericită și fără griji, copilăria unor copii bogați și sănătoși, feriți de loviturile și de asprele realități ale vieții.”(p.29)

Secvențele descriptive care recompun locurile natale se completează cu portrete ale persoanelor din familie, dar și cu segmente de autoportet: „De la vârsta de cinci ani eram o adevărată fiică a Evei în iubirea mea pentru haine frumoase; de altfel, frumusețea, sub orice formă, trezea în mine o dragoste înflăcărată, chiar păgână.”(p.32)

Rememorat la capătul unei jumătăți de veac, universul copilăriei devine, așa cum se întâmplă în general, un paradis pierdut: “Viața noastră la Eastwell fu ca un vis odinioară limpede, care începe să păleacă puțin. Lunile de iarnă, mai ales, le petreceam acolo. cred că adesea era frig și umed, dar pentru mine amintirea acelui timp e de o desăvârșită frumusețe… oricât aș înainta în vârstă, mirosul de frunze veștede și umede va deștepta în fața ochilor mei imaginea bătrânului cămin englezesc.”(p.35)

„Fâșii de ceață, ca fumul, se jucau printre ramuri deasupra capului nostru. Acest miros de foi de toamnă oriunde aș fi, îmi redeșteaptă totdeauna imaginea parcului de la Eastwell și cărările din pădure, călcate odinioară de pașii noștri de copii.”(p.36)

Adolescența a adus cu sine prima despărțire de locurile dragi și prima tristețe. Plecarea la Malta. „Când eram de vreo doisprezece ani, tatăl meu fu numit comandor al flotei mediteraneene, având Malta drept cartier general; aceasta aduse o schimbare neașteptată în viețile noastre: Părăsirăm Eastwell. Frumosul Eastwell cu marele castel de piatră cenușie, cu splendidul parc, cu turmele de cerbi și pitoreștile vaci scoțiene, cu lacurile, cu păduricea și grădina, cu bătrânul codru, locașul nostru năzdrăvan. Eastwell! Casa în care m-am născut, cu multele camere, unele cercetate, altele necercetate de noi, apartamentele noastre de copii, camerele în care ne făceam lecțiile și salonașul intim al mamei, unde ne citea câte o carte uneori, seara, și ne dădea voie să umblăm cu comorile de pe mesele ei; sufrageria cea mică, salonul și draga bibliotecă, în care se așeza pomul de Crăciun și din care o galerie, în chip de seră, ducea în grădină… la o seră mai mare, plină de ferigi arborescente. Ele mi s-au întipărit mai adânc în minte, precum și pasiflorele roșii aprinse, o specie nemaiîntâlnită aiurea, cățărate pe tot peretele de sticlă.” (p.80)

Frumusețea și eleganța acelei vieți, bucuriile simple ale fiecărei zile, momentele de revelație, clipele de fericire  – toate au devenit amintiri purtate cu sine de-a lungul anilor care au urmat, ani în care imaginația bogată i-a fost de multe ori un real ajutor. „Eu aveam o închipuire bogată; puteam născoci minunate povestiri pentru fratele meu și surorile mele; darul de a romanța îmi umplea sufletul și în toate lucrurile vedeam mai mult decât ceea ce percepe ochiul singur. Această însușire m-a însoțit toată viața. Și acum, la 52 de ani, deslușesc încă vedenii și frumuseți în toate câte văd.” (p.36)

Toți acei ani i-au modelat caracterul, influența întregii familii și-a spus cuvântul în conturarea identității viitoarei regine, dar un rol aparte l-a avut mama: „Mama fusese crescută la curtea cea mai autocratică, a cărei strălucire nu poate fi închipuită decât de cei ce au văzut-o. Unică fiică a țarului, importanța ei fusese cu totul excepțională. Acum era soția celui de-al doilea fiu al reginei Victoria și toate cumnatele ei, chiar cele nemăritate, îi treceau înainte ca având drept la tronul Angliei…

Ne ferea de orice grijă și de orice vrajbă, așa încât trăiam într-un adevărat rai al neștiutorilor. Poate că nu era cea mai potrivită pregătire pentru viitoarele lupte ale vieții, totuși îi mulțumesc, din fiecare fibră a inimii mele, îi mulțumesc pentru că prin viața ce ne-a făcut s-o trăim, mi-a sădit în suflet o sămânță de idealism, pe care nimic, nici conflicte, nici dezamăgiri, nici deziluzii, nici aspra realitate n-au fost în stare vreodată să-l dezrădăcineze cu totul.” (p.43).

Asociația Uniunea Femeilor din Gorj, imediat după finalizarea concursului „Povestea mea în fotografii”, adresat persoanelor de vârsta a treia, a inițiat un nou concurs, „Talente fără bariere”, de data aceasta dedicat persoanelor cu dizabilități din tot Gorjul.

Scopul este promovarea creativității și talentului persoanelor cu dizabilități din județul Gorj, oferindu-le o scenă online unde să-și exprime pasiunile: artă, gastronomie, meșteșuguri, muzică, dans, poezie sau orice formă de expresie unică.

Acestea trebuie să trimită un videoclip de maximum 3–5 minute în care să-și prezinte talentul. Exemple de talente acceptate: pictură, desen, sculptură, handmade, cântat, recitat, dans, interpretare scenică, gătit, patiserie, invenții, creații tehnice, povestiri motivaționale sau creative.

Condiții de participare: Participarea este gratuită. Se pot înscrie persoane cu orice tip de dizabilitate, fără limită de vârstă. Pot participa individual sau în echipă. Videoclipul trebuie să fie original și să respecte tema „Talente fără bariere”.

Înscrierea: Se poate face prin postarea videoclipului pe Facebook (pe profilul personal al concurentului sau al unui prieten care îl ajută).

În descriere, trebuie trecut: numele complet al concurentului, vârsta și localitatea, o scurtă descriere a talentului său (max. 2–3 rânduri). Hashtagul oficial: #TalenteFărăBariere2025. Asigurați-vă că postarea este publică, ca să o poată vedea organizatorii acestui concurs dar și publicul.

Linkul postării trebuie trimis prin mesaj privat pe pagina Asociația Uniunea Femeilor din Gorj sau pe WhatsApp ( 0727754450)/ e-mail aufgorj@gmail.com

Termenul limită de trimitere este 3 decembrie 2025, când e sărbătorită „Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități”.

Jurizarea: Juriul este  format din membrii Consiliului Director AUFG, un specialist artistic și Elena Pomană, militant pentru drepturile persoanelor cu dizabilități.

Criterii de evaluare: Creativitate și originalitate 20%, Relevanță față de temă 20%, Tehnică / execuție 20%, Impact emoțional și autenticitate 10% și Votul publicului online (30%) – prin like-uri/reacții la videoclipurile postate pe pagina AUFG.

Premii: Premii pentru primele 3 locuri, în funcție de punctajul juriului; Premiul de popularitate – cel mai votat videoclip; Diplome pentru toți participanții și mici cadouri însoțite de surprize, mediatizare on-line și TV. Fiecare talent merită să fie văzut! Hai să arătăm împreună că talentul nu are bariere!

Gigi BUȘE

Începutul lunii noiembrie a anului 2025, o splendidă zi de toamnă, cu emoții de nedescris, cu prieteni mulți, buni și dragi, cu clipe numai bune de înrămat și de pus la păstrare în sipetul celor mai prețioase amintiri, i-a prilejuit jurnalistei și poetei Ana Ionele din Municipiul Motru, județul Gorj, să lanseze al șaptelea său volum de poezie intitulat „Dor și Runc”.

Lansarea acestui volum de poezie a avut loc în biserica satului părinților Anei Ionele din Runc, comuna Șovarna, județul Mehedinți, ca o celebrare a poeziei prin sentimentul de „întoarcere acasă”. Lansarea a combinat poezia cu muzica interpretată de Sorina Mehedințu și Nina Predescu, recitările preotului paroh Ionuț Pălărie și glasurile copiilor din sat, transformând spațiul bisericii într-un cadru poetic. Artistul plastic Florin Preda-Dochinoiu a creat coperta volumului, iar cea mai profundă emoție a fost trăită de prezența mamei autoarei, considerată de artist „cea mai frumoasă poezie a Anei”. „Am spus cândva despre Ana Ionele: «Ana nu trebuie zidită, ci doar citită!». Astăzi, odată cu apariția volumului «Dor și Runc», am înțeles și mai bine de ce. Poezia Anei nu caută spectacol, ci deschide o fereastră către copilărie, către lume și rădăcinile ei. Ea ne conduce acolo unde cuvântul se topește în rugăciune și unde dorul devine lumină. Lansarea a avut loc în biserica satului natal – locul cel mai firesc pentru o carte născută din credință și din rădăcini lumii. A fost o zi cu o emoție adevărată, care s-a auzit mai mult decât orice discurs. Prin cântecele Sorinei Mehedințu și ale Ninei Predescu, prin glasurile curate ale copiilor din sat și prin recitarea versurilor de către preotul paroh, poezia a prins conturul unui sentiment comun: întoarcerea acasă. Biserica, cu pictura ei luminoasă, a devenit parte din poezie. Acolo, versurile Anei au prins culoare și au respirat alături de oameni, doar ca o rugăciune. Coperta volumului „Dor și Runc” este realizată de mine, Florin Preda-Dochinoiu, într-o viziune care surprinde dorul ca materie vie, ca rădăcină, memorie și zbor. Dar momentul cel mai profund a fost prezența mamei autoarei, un cuvânt care spunea tot ce poezia nu poate rosti. În tăcerea ei era rădăcina fiecărui vers și dragostea care nu cere cuvinte. Și am înțeles atunci: dincolo de toate poemele, dincolo de pagini și lumină, cea mai frumoasă poezie a Anei a fost MAMA”, a fost mesajul artistului plastic Florin Preda-Dochinoiu.

Mesajul de recunoștință transmis de autoare

 Un mesaj de recunoștință și emoția pentru participarea la lansarea antologiei „Dor și Runc”, a transmis și autoarea, mulțumind participanților pentru sprijinul și prezența lor, care au adus căldură și au transformat evenimentul într-o experiență specială. „Am simțit sâmbătă, la lansarea antologiei «Dor și Runc», atâta căldură sufletească, atâta frumusețe interioară, dar mai ales… atâția oameni dragi care s-au oprit pentru o clipă din firescul cotidian, pentru a fi părtași la o «dăruire» de cuvinte. Este minunat când simți cât însemni în viața celorlalți, doar prin faptul că au fost acolo. Încă o dată vă mulțumesc și vă prețuiesc!”  

Apoi a făcut un tablou poetic al evenimentului pe care-l redau în întregime că e prea frumos: „A fost o onoare pentru mine să vă am alături într-un moment special, moment pe care l-am purtat în suflet atâția ani, acela de a lansa o carte dedicată satului natal, aici acasă, în satul Runcu din Șovarna, în biserica unde muica mea m-a învățat să mă închin, să-i mulțumesc Domnului pentru tot ce am și tot ea mi-a arătat cum să îngenunchez și să împreun mâinile, atunci când mă rog.

Pentru această carte, izvorâtă din dragostea ce-o port acestor locuri, denumită sugestiv DOR și RUNC, sunt recunoscătoare și mulțumesc nespus domnului Nicolae Dragoș, marele poet al Gorjului, jurnalist, scriitor, om de cultură, domnului prof. conf. univ. dr. Mircea Tutunaru, cel care semnează prefața cărții mele, renumitului artist plastic Florin Preda Dochinoiu, semnatar al imaginii de pe prima copertă a cărții și a materialului din postfață. Pentru tehnoredactare, multe mulțumiri colegului de redacție Gabi Pauliș, referent în cadrul Primăriei Motru și părintelui Valerian Cruceru pentru imaginea de pe coperta a II-a cărții.

Mă înclin și mulțumesc mult părintelui Ionuț Pălărie pentru căldura și bucuria cu care a primit propunerea de a ne fi gazdă minunată astăzi, în casa Domnului!  

Pentru faptul că-mi sunt mereu alături în toate demersurile mele scriitoricești și nu numai, pentru tot sprijinul, mulțumesc mult domnului primar Constantin Prundeanu, soției Ileana și familiei Constantin și Chiva Iordancu.

Prietenei mele dragi, îndrăgita interpretă Nina Predescu, care-mi domolește toate temerile, îmi încurajează toate ideile și-mi savurează reușitele cu generozitatea ei, o să-i spun încă o dată cât de mult o prețuiesc, deși ea știe lucrul acesta.

Același lucru îl pot spune despre o altă prietenă dragă, cea cu care stau atât de des la sfat și ne sprijinim reciproc în promovarea și diseminarea activităților ce țin de tradițiile și obiceiurile noastre ancestrale, doamna prof. Augustina Dobrescu. Mulțumesc și celor mici pentru savurosul moment artistic special oferit! M-au copleșit emoțiile ascultându-vă vocile suave și privindu-vă chipurile angelice, dar și frumosul port popular în care v-au îmbrăcat părinții. Felicitări și mulțumiri!

De la Severin a venit astăzi domnul prof. Dan Șalapa, scriitor, poet, jurnalist, actor, regizor, scenograf, alături de poeta Adela Ionașcu. Cu prețuire, vin să vă mulțumesc, sunteți admirabili! Tot de la Severin, domnul Vasile Moescu, prieten drag și domnul meu profesor din liceu, Eugen Borugă. A fost o surpriză de proporții, cum de altfel tot o asemenea surpriză mi-a oferit și familia domnului profesor Gabriel Grigoriță împreună cu soția Mariana, doamna director de la așezământul de bătrâni Ilovăț.

Din Cleșnești a trecut dealul la Șovarna domnul Nicolae Dragoș, iar de la Glogova încă o prietenă dragă, poeta Ioana Burghel alături de soț, domnul director Gigi Burghel. Prețuire, oameni dragi! 

Mulțumesc Dăriuca Mehedințu, ai fost minunată, iar priceasna interpretată a creat un moment înălțător! Tatăl tău, bunica și toți cei prezenți te-am privit, te-am ascultat și ne-am înnobilat sufletele.

Mulțumesc și ție Adrian Vervescu (solist de muzică populară din Mehedinți – n.a.)! Ești un exemplu pentru tânăra generație. Despre tine atâtea aș putea povesti lumii întregi. Știi cât de mult te apreciez! Felicitări pentru tot ceea ce faci!

De la Motru, am fost onorată de prezența poetului Ion Sabin Cerna, a artistului plastic Florin Preda Dochinoiu alături de soția Alina, dar și a bunului prieten, Gabriel Dorian Pauliș. Mă înclin și vă prețuiesc! Vă îmbrățișez, bunele mele prietene: prof. Daniela Motântău, Lucica Argintaru. Vă mulțumesc din suflet! Și ție, Corina Duțan, care alături de soț și fiică ai reușit să-mi sporești surprizele cu care mi-am hrănit azi din plin emoțiile, un mare mulțumesc frumos!

Mulțumesc, cu gratitudine, părintelui Valerian Cruceru și soției, prieteni dragi și ajutoare de nădejde, dar și frumoasei Elena, prietena mea polițistă de la Poliția mun. Motru, despre care trebuie să vă spun că tare s-a îndrăgostit de Șovarna și vine atât de des aici, ca la ea acasă.

Alături mi-au fost încă doi prieteni dragi, familia Dobre, doamna Ina și domnul Mitică, cei care necondiționat s-au ocupat ca totul să fie exemplar în lăcașul de cult, dar și mesele pline de atâtea bunătăți făcute de mâinile pricepute ale doamnei. Mulțumesc pentru ajutor doamna Ioana Dobre și doamna Manuela.

În ajutor mi-a sărit încă o prietenă dragă, Doinița Boța de la Bala, cred că i-ați degustat cozonacii grozavi? Mulțumesc, draga mea!!

Mulțumesc, doamna Ramona Pălărie, doamna prof. Valeria Trăilescu, doamna Irina Andronie, doamna Loredana Belciug, domnișoara Carmen Iordancu, doamna Mihaela Gherghinaru, Ștefania Popescu, Ileana Seleș, Florica Martin, Nuțica Pârvu, Daniel Sorin Crețu, Costel Ionescu, iar pentru filmări, domnului Sava de la Glogova! Dacă am omis pe cineva, îmi cer iertare, emoțiile sunt de vină, încă nu am scăpat de ele. Nu în ultimul rând mulțumesc familiei mele!

Tuturor vă mulțumesc, mă înclin, vă prețuiesc! Săru’ mâna, mumă!

Și, pentru că astăzi este o zi cu o semnificație religioasă aparte (Moșii de toamnă – n.a.), înalț și eu în gând o rugăciune în memoria bunilor și străbunilor mei, plecați în altă lume, și tatălui meu!”

Înălțător moment. Nu-i așa?

Gigi BUȘE,
Filiala „Jean Bărbulescu” Gorj-Mehedinți a UZPR

E dimineața devreme. Te-ai trezit în virtutea obișnuinței sau te-au trezit valurile care se sparg de țărm la doar câțiva metri de fereastra ta. Ieși în terasă cu ibricul de cafea și admiri panorama golfului și aburul ușor care urcă spre vântul muntelui. Marea, plaja, terasele de la malul mării, apoi vilele construite în pantă, piatra și pământul roșu din care cresc măslinii. Pe acoperișul casei vechi, albastre, din față, se odihnește un pescăruș. E o casă înaltă, îngrădită, în care nu mai locuiește nimeni, cu acoperișul împletit după știința veche a constructorilor din zonă.

Dar nu trece prea mult timp și încep să apară. Întâi una, apoi alta, apoi mai multe. Se învârtesc în jurul ibricului, al ceștii tale de cafea, în jurul tău, urmărindu-ți mișcările mâinii, ca și cum ți-ar spune că au venit să-ți țină companie, deși nu pare să le tenteze cafeaua, și-apoi, când te ridici să pleci, își iau zborul spre tufele de leandri din fața vilei.

Mai târziu le întâlnești pe plajă. Sunt doar câteva. Le vezi pe nisip, printre copiii care construiesc fortărețe cu turnuri pavate cu pietre colorate și scoici. Inofensive. Dar devin agitate la mirosuri stridente de loțiuni și parfum, urmărind posesorii lor. Uneori au loc scene comice, cu condiția să ai umor, dacă ești în cauză. Ca de exemplu o doamnă cochetă, în apă până la brâu, agitând în jurul ei o paletă de muște, ca nu cumva să se-apropie vreo viespe…

Mulți turiști își comandă gustarea la terasele de pe plajă, iar tava cu mâncare vine însoțită de câteva viespi. Se pare că le atrage mirosul de mâncare, în special mirosul cărnii. Să intri în mare cu tava, gândind că mănânci stând în apă, nu e o soluție, fiindcă îți țin companie și acolo. Nu te înțeapă, doar vor și ele o bucățică. Povestea se repetă, la alte dimensiuni, seara, pe terasele restaurantelor, viespile nelăsându-se intimidate de fumul care se-nalță din recipientele aduse de ospătari.

Majoritatea turiștilor se-amuză. N-au făcut parte din  pachetul turistic, dar e ceva inedit. În definitiv, ele sunt ale locului, dar locul nu mai este ce-a fost. În fiecare an, tot mai multe vile urcă pe panta muntelui și tot mai mulți turiști vin la Skala Panagia. Se configurează un exercițiu de conviețuire.

Mariana Al-Saleh