Ţării mele și Poporului meu,
(segmente din Testamentul Reginei Maria, redactat la Balcic, pe 29 iunie 1933; în volumul Tatiana Niculescu Bran, Regina Maria Ultima dorință, Editura Humanitas, 2015,2016)
„Când veți citi aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea să te mai ajungă o dată, chiar de dincolo de liniștea mormântului…”(p.149)
„Nimeni nu e judecat pe drept cât trăiește: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veți aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele și dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare…
Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veșnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate.”( p.150)
Născută Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gota, a fost prințesă a Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a Regatului Unit. Prin căsătoria, la 29 decembrie 1892, cu principele moștenitor Ferdinand, a devenit principesă de coroană, iar ulterior, după moartea regelui Carol I, în calitate de soție a noului rege, a devenit a doua regină a României (în 1914).
Încă de la începutul sosirii în România, și-a dorit să se integreze țării care a adoptat-o, tot parcursul său demonstrând că a reușit cu succes să-și îndeplinească această dorință. Dincolo de bunele intenții, abilitățile sale diplomatice au facilitat susținerea și apărarea intereselor țării. O preocupare permanentă a fost întărirea legăturilor României cu Marea Britanie.
Totodată, a susținut alianța cu Antanta, opunându-se intrării României în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale, ceea ce a însemnat apoi sprijin în vederea realizării statului național român, iar după ce acest vis s-a realizat, prin încoronarea la Alba Iulia, la 15 octombrie 1922, alături de regele Ferdinand, ca suverani ai României Mari, a continuat eforturile diplomatice pentru recunoașterea internațională a statului român întregit, având întrevederi în acest scop cu suveranul englez, cu președintele Americii, cu prim-ministrul Franței și cu alte personalități politice ale perioadei, dar și cu reprezentanți ai mass-mediei europene.
Sunt recunoscute și apreciate activitatea reginei ca soră de caritate în spitalele militare din timpul războiului și implicarea cu bună-credință în tot ce a însemnat viitorul țării noastre, un moment semnificativ în acest sens fiind Conferința de Pace de la Paris, din 1919.
Odată cu venirea la conducerea țării a regelui Carol al II-ea, fiul cel mare al reginei, în 1930, Regina Maria, intrată deja într-un con de umbră după moartea Regelui Ferdinand (în 1927), a fost îndepărtată din viața politică, fiind oarecum exilată la reședințele sale de la Balcic și Bran.
Suferințelor sufletești li s-au adăugat în ultimii doi ani de viață și cele fizice, cauzate de boala care a răpus-o. Regina Maria a murit pe 18 iulie 1938, la Castelul Pelișor, după ce abia făcuse față unei călătorii epuizante, cu trenul, pentru a reveni acasă de la o clinică din Germania, fără să mai existe vreo spereanță de însănătoșire. În prezent, inima reginei se odihnește la Pelișor, după un lung șir de peregrinări, de la Balcic, unde-și dorise să rămână, în capela Stella Maris, construită special pentru a o adăposti, la Bran și-apoi, pentru scurt timp, la București.
În afara acestei vieți pe scurt, dominate de personalitatea sa puternică, a fost o fire sensibilă, a iubit natura și arta, lăsând în urma sa cele două castele, Balcicul și Branul, care-i poartă amprenta.
Anul acesta, pe 29 octombrie, se împlinesc 150 de ani de la nașterea Reginei Maria. Povestea vieții mele, jurnalul publicat într-o ediție ilustrată, în trei volume, între anii 1934-1936, la Editura Adevărul ( tradus din engleză) prezintă momentele semnificative din viața sa, locurile și persoanele cu care a venit în contact, întâmplările copilăriei, familia, perioadele petrecute la Malta și Coburg, întâlnirea cu Carmen Sylva, nunta, căsătoria, impactul capitalei și al societății românești, odată cu sosirea la București, viața ca principesă și momentul când devine regină, iar impresiile despre toate acestea sunt redate cu talentul unui povestitor veritabil care impresionează cititorii prin intensitatea trăirilor.
În anii care au urmat, cartea a cunoscut mai multe ediții în limba română (bucurându-se în același timp de traduceri), segmentele citate în continuare făcând parte din volumul I al ediției apărute în 1991, la Editura Eminescu.
Sentimentul trecerii ireversibile a timpului accentuează starea indusă de maturitatea apăsătoare, iar copilăria devine un spațiu de evadare la care întoarcerea se face cu nostalgie și iubire:
„M-am născut la Eastwell, în Kent, în 1875. O casă mare de piatră cenușie, într-un imens și frumos parc englezesc. – o pădure cu largi pajiști de iarbă, vaste zări unduite, nu mărețe sau mohorâte, ci blânde, liniștite, nobile – un cămin englezesc. Eram a doua la părinți…”(p.27)
„Copilăria noastră a fost o copilărie fericită și fără griji, copilăria unor copii bogați și sănătoși, feriți de loviturile și de asprele realități ale vieții.”(p.29)
Secvențele descriptive care recompun locurile natale se completează cu portrete ale persoanelor din familie, dar și cu segmente de autoportet: „De la vârsta de cinci ani eram o adevărată fiică a Evei în iubirea mea pentru haine frumoase; de altfel, frumusețea, sub orice formă, trezea în mine o dragoste înflăcărată, chiar păgână.”(p.32)
Rememorat la capătul unei jumătăți de veac, universul copilăriei devine, așa cum se întâmplă în general, un paradis pierdut: “Viața noastră la Eastwell fu ca un vis odinioară limpede, care începe să păleacă puțin. Lunile de iarnă, mai ales, le petreceam acolo. cred că adesea era frig și umed, dar pentru mine amintirea acelui timp e de o desăvârșită frumusețe… oricât aș înainta în vârstă, mirosul de frunze veștede și umede va deștepta în fața ochilor mei imaginea bătrânului cămin englezesc.”(p.35)
„Fâșii de ceață, ca fumul, se jucau printre ramuri deasupra capului nostru. Acest miros de foi de toamnă oriunde aș fi, îmi redeșteaptă totdeauna imaginea parcului de la Eastwell și cărările din pădure, călcate odinioară de pașii noștri de copii.”(p.36)
Adolescența a adus cu sine prima despărțire de locurile dragi și prima tristețe. Plecarea la Malta. „Când eram de vreo doisprezece ani, tatăl meu fu numit comandor al flotei mediteraneene, având Malta drept cartier general; aceasta aduse o schimbare neașteptată în viețile noastre: Părăsirăm Eastwell. Frumosul Eastwell cu marele castel de piatră cenușie, cu splendidul parc, cu turmele de cerbi și pitoreștile vaci scoțiene, cu lacurile, cu păduricea și grădina, cu bătrânul codru, locașul nostru năzdrăvan. Eastwell! Casa în care m-am născut, cu multele camere, unele cercetate, altele necercetate de noi, apartamentele noastre de copii, camerele în care ne făceam lecțiile și salonașul intim al mamei, unde ne citea câte o carte uneori, seara, și ne dădea voie să umblăm cu comorile de pe mesele ei; sufrageria cea mică, salonul și draga bibliotecă, în care se așeza pomul de Crăciun și din care o galerie, în chip de seră, ducea în grădină… la o seră mai mare, plină de ferigi arborescente. Ele mi s-au întipărit mai adânc în minte, precum și pasiflorele roșii aprinse, o specie nemaiîntâlnită aiurea, cățărate pe tot peretele de sticlă.” (p.80)
Frumusețea și eleganța acelei vieți, bucuriile simple ale fiecărei zile, momentele de revelație, clipele de fericire – toate au devenit amintiri purtate cu sine de-a lungul anilor care au urmat, ani în care imaginația bogată i-a fost de multe ori un real ajutor. „Eu aveam o închipuire bogată; puteam născoci minunate povestiri pentru fratele meu și surorile mele; darul de a romanța îmi umplea sufletul și în toate lucrurile vedeam mai mult decât ceea ce percepe ochiul singur. Această însușire m-a însoțit toată viața. Și acum, la 52 de ani, deslușesc încă vedenii și frumuseți în toate câte văd.” (p.36)
Toți acei ani i-au modelat caracterul, influența întregii familii și-a spus cuvântul în conturarea identității viitoarei regine, dar un rol aparte l-a avut mama: „Mama fusese crescută la curtea cea mai autocratică, a cărei strălucire nu poate fi închipuită decât de cei ce au văzut-o. Unică fiică a țarului, importanța ei fusese cu totul excepțională. Acum era soția celui de-al doilea fiu al reginei Victoria și toate cumnatele ei, chiar cele nemăritate, îi treceau înainte ca având drept la tronul Angliei…
Ne ferea de orice grijă și de orice vrajbă, așa încât trăiam într-un adevărat rai al neștiutorilor. Poate că nu era cea mai potrivită pregătire pentru viitoarele lupte ale vieții, totuși îi mulțumesc, din fiecare fibră a inimii mele, îi mulțumesc pentru că prin viața ce ne-a făcut s-o trăim, mi-a sădit în suflet o sămânță de idealism, pe care nimic, nici conflicte, nici dezamăgiri, nici deziluzii, nici aspra realitate n-au fost în stare vreodată să-l dezrădăcineze cu totul.” (p.43).