„Jurnalismul nu este doar o profesie, ci un mod de a trăi.” – Oscar Wilde

Era o după-amiază însorită, plăcută. Razele soarelui aveau blândețea specifică sfârșitului de august. Piața din centrul vechi al orașului era plină de turiști și de localnici. Hagia Sofia, Moscheea Albastră, Hurrem Sultan Hamam, Moscheea Suleymaniye, Marele Bazar – destinații turistice de neevitat pentru călătorii sosiți la Istanbul din toate colțurile lumii. Nu în ultimul rând, Palatul Topkapî, destinația noastră în după-amiaza aceea.

Îi admirasem deja terasele în ziua precedentă, când ne plimbaserăm pe faleză atrași de mirajul Bosforului, și derulasem din memorie scene petrecute în acele terase, cu personaje din îndrăgitul serial Suleyman Magnificul. Fusese o zi mai rece. Vântul lua pe sus picături din apa mării amestecându-le cu stropii de ploaie care cădeau uneori, iar pe pietrele mari, o mulțime de pescari își prăjeau peștele prins. Niște tineri înotau în apa neagră ca smoala, sfidând curenții formați la întâlnirea celor două mări. Nicio femeie. În față se vedea podul peste Bosfor și ambarcațiunile care veneau și plecau. 

Am intrat în parcul palatului cu emoția așteptării unei întâlniri. Cu trecutul și cu poveștile lui. Zidurile care ni se deschideau reprezentau fosta reședință a sultanilor otomani. O reședință luxoasă a sultanilor și a familiilor lor. Principala reședință. Totodată, palatul găzduise  și centrul administrativ al guvernului. Timp de aproape 400 de ani fusese epicentrul puterii și al prestigiului imperiului otoman.

Construcția palatului a început în anul 1460, sub conducerea lui Mehmed (Mahomed) al II-lea, supranumit  Cuceritorul. Arhitecții implicați în realizarea acestui grandios proiect au fost: Mimar Sinan, Davut Aga, Sarkis Balyan și Acem Ali. Semnificația denumirii sale trimite la un moment important al istoriei acestor locuri, „topkap” însemnând „poarta cu tunuri”, cele două tunuri masive care încadrează marea poartă (una dintre cele patru ale palatului) fiind asemănătoare cu acelea folosite la asediul asupra Constantinopolului.

Din informația existentă, aflăm că a suferit foarte multe modificări și extinderi de-a lungul timpului, făcute de sultanii care s-au succedat la conducerea imperiului (prin comparație cu palatele europene Schönbrunn și Versailles), cele mai multe fiind făcute în timpul domniei lui Suleyman Magnificul (1520 – 1566), astfel că palatul depășea cu mult dimensiunile unei clădiri, luând aspectul unui mini-oraș care, incluzând tot personalul necesar, găzduia la un moment dat 4000 de persoane.  

În 1574 a fost afectat de un incendiu în urma căruia urmașul lui Suleyman Magnificul, sultanul Selim al II-lea a apelat la arhitectul Mimar Sinan pentru renovarea sa.   

Câteva secole mai târziu, în 1856, sultanul Abdul-Mejdid a decis mutarea reședinței imperiale la palatul Dolmabahce, considerând că Topkapî nu mai corespunde nevoilor secolului al XIX-lea. Începând din momentul acela, palatul și-a pierdut treptat importanța politică, rămânând sediul trezoreriei și al bibliotecii imperiale.

După căderea imperiului otoman, prin decretul lui Mustafa Kemal Atatürk, de la 3 aprilie 1924, Palatul Topkapî a intrat sub administrația Ministerului Culturii și Turismului, devenind muzeu al vechii epoci imperiale, totodată primul muzeu din perioada republicii.

Din 1985 face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO. Reprezentativ pentru stilul arhitectonic otoman, Palatul Topkapî, cu numeroasele sale clădiri și curți, cu grădinile uimitoare și pavilioanele elegante, cu decorațiunile specifice, este unul dintre cele mai mari muzee ale palatului din lume, o mare parte din complexul exterior aparținând acum zonei publice.

Sfidând timpul, rămâne un reper emblematic al Istanbulului, situat în cea  mai veche parte a orașului, în cartierul Sultanahmet, aproape de Marele Bazar, într-o zonă turistică în care se află numeroase alte monumente și muzee. 

Un tur al palatului necesită minim 4 ore, dar nici nu-ți dai seama când trece timpul. Este disponibil ghid audio în mai multe limbi, însă nu și în română (această facilitate există doar la Hagia Sofia). Te confrunți cu o capodoperă atemporală. Parcurgând mulțimea camerelor, la fiecare pas te fascinează luxul și splendoarea. E ca și cum te-ai aștepta să intre pe o ușă cei care le-au locuit cândva și să-și desfășoare în chipul cel mai firesc activitățile zilnice.

Dincolo de aceste interioare, tezaurul imperial fascinează orice vizitator. O parte însemnată din încăperile de la parter au fost destinate expozițiilor care prezintă mulțimea colecțiilor, documentele de arhivă, incluzând manuscrise islamice medievale, și Sfintele Moaște.

Urmărind colecția de arme, care cuprinde 52000 de piese,  majoritatea încrustate cu metale și pietre prețioase, am descoperit cu surprindere sabia simplă a lui Ștefan cel Mare (dăruită de Papa acelui timp). Și sabia lui David.

Alte încăperi, alte colecții. Colecția de argint, bijuterii, opere de artă, printre care galeria de portrete, porțelanuri și pahare de proveniență asiatică și europeană, ustensile de bucătărie din cupru și tombak, covoare și obiecte de îmbrăcăminte realizate din țesături scumpe – rochii, hăinuțe pentru copii, uniforme –  și încălțări. Cel mai valoros exponat individual al tezaurului este diamantul Spoonmaker/Kasikci Elmasi/Lingurarul, al patrulea din lume (de acest tip) ca mărime.

A fost o călătorie în trecut, toate acestea dezvăluindu-și privitorului frumusețea și valoarea. Împreună cu ele, ceva din misterul ascuns al secolelor, rămas ca o promisiune pentru altădată.

Mariana Al-Saleh

Am ajuns la Bran într-o zi de la finalul lui august, venind dinspre Râșnov, însoțiți de-o ploaie măruntă, de toamnă. Am trecut pe lângă tarabele pline cu diverse suveniruri, cele mai multe legate de vampiri, de Dracula. Mulți turiști străini, pe care vremea nu-i intimidase. Unii fascinați de castelele vechi, mulți sub impresia poveștii care-l plasează la castelul Bran pe legendarul personaj Dracula, alții, ca noi, veniți să caute urmele Reginei Maria.  

Aspectul exterior de fortăreață face loc unei atmosfere de mister când pătrunzi în culoarul îngust, labirintic. Treptat te simți copleșit de întâlnirea cu trecutul. Acele încăperi reconstituie un spațiu de viață care îi poartă amprenta: camera de primire, camera de muzică, biblioteca, nu în ultimul rând, camera Reginei Maria, cu nelipsiții crini. Evident, căutătorii de senzații tari găsesc și spații dedicate personajelor din mitologia românească, ceea ce le incită imaginația. Totul face parte din farmecul acestui castel care atrage anual o mulțime de turiști de toate vârstele și a cărui istorie coboară în timp până la începutul secolului al XIII-lea.

Informația existentă prezintă castelul Bran ca pe un monument istoric și arhitectonic, situat în Culoarul Rucăr-Bran, construit pe o stâncă, într-un punct cheie din punct de vedere strategic, la 30 de km. de Brașov, în sud-estul Transilvaniei,  regiunea etnografică Țara Bârsei.

Aflăm că la 1 decembrie 1920, Consiliul Orășenesc Brașov, la inițiativa primarului său, Karl Ernst Schnell, a donat castelul Bran Reginei Maria a României, în semn de recunoștință față de contribuția sa la înfăptuirea Marii Uniri, iar la moartea reginei, în 1938, castelul a fost moștenit de către fiica sa preferată, Principesa Ileana, căsătorită cu arhiducele Anton, din fosta familie imperială de Habsburg. Prin testamentul întocmit în 1933, la Balcic, Regina Maria lasă castelul Bran fiicei sale, principesa Ileana: Dorința mea este să-l folosească în deplină fericire, păstrându-l cât timp va fi cu putință. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Principesa Ileana s-a întors cu familia în țară și a locuit la Bran.   

După 1948, castelul a fost naționalizat și a intrat în proprietatea statului român, iar din 1956 a fost amenajat ca muzeu de istorie și artă feudală, fiind deschis publicului. Între anii 1987 – 1993 a fost restaurat, reintrând în circuitul turistic.

La 18 mai 2006 este retrocedat moștenitorilor Principesei Ileana (arhiducele Dominic de Habsburg, arhiducesa Maria Magdalena Holzhausen și arhiducesa  Elisabeta Sandhofer), intrând deplin în posesia acestora la 1 iunie 2009.

Construirea castelului Bran se leagă de anul 1377, când regele Ludovic I al Ungariei le confirmă sașilor din Scaunul Brașovului dreptul de a ridica o  nouă cetate de piatră la Bran, înaintea ei existând o alta mai veche, din lemn, ridicată de cavalerii teutonii, între 1211 – 1225, ca întăritură de graniță. 

În 1395, Sigismund le Luxenburg, împărat german și rege al Ungariei folosește castelul Bran ca bază strategică în timpul unei incursiuni în Țara românească, ulterior acordându-i lui Mircea cel Bătrân stăpânirea asupra lui. Castelul rămâne sub autoritatea Țării Românești până în 1419, iar în 1427 trece din proprietatea Scaunului Brașovului în cea a Coroanei Ungariei, care finanțează lucrările de fortificare și extindere, închiriindu-l după un an  Scaunului Brașovului.

Având inițial forma și destinația unei construcții militare de apărare, la care, în timp, s-au adăugat turnul de sud, turnul dreptunghiular de est, iar între 1883 – 1886, acoperișul de țiglă, cetatea a beneficiat de cele mai importante lucrări de restaurare după ce a intrat în proprietatea Reginei Maria, devenind reședință regală.

În prezent vorbim despre Domeniul Bran care, în afară de muzeu, cuprinde Parcul Regal cu  cele două lacuri, Casa de ceai, Casa administratorului și Casa Principesa Ileana. În cele patru etaje, muzeul adăpostește colecții de mobilier, costume, arme și armuri. Pentru a putea redeschide muzeul, familia de Habsburg l-a remobilat cu obiecte din colecția personală, Ministerul Culturii dispunând înaintea retrocedării mutarea din castel a colecțiilor aparținând statului român la Vama Medievală, care reprezintă acum noul sediu al Muzeului Național Bran.

În toamna aceasta, pe 29 octombrie se împlinesc 150 de ani de la nașterea Reginei Maria. După castelul de la Balcic, pe care l-a construit de la zero, îndrăgostită de peisajul acela de la malul Mării Negre, castelul Bran este a doua casă de care a fost legată sufletește și în care se retrăgea în căutarea câtorva  clipe de liniște, mai ales în contextul dificil al anului 1927, când s-a confruntat cu boala și moartea Regelui Ferdinand. Legată de cele două castele este și povestea inimii reginei.

Conform dorinței sale, pe 29 octombrie 1938, inima Reginei Maria a ajuns la Balcic, la Stella Maris, mica biserică ortodoxă construită de o protestantă, cum obișnuia să spună, caseta fiind depusă într-o urnă de marmură albă, în interiorul bisericuței-capelă: În decursul unei lungi vieți, atâția au venit la inima mea, încât, moartă chiar, aș dori să mai poată veni la ea, de-a lungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria și bucuria. (Tatiana Niculescu Bran, Regina Maria Ultima dorință, Editura Humanitas, 2015, 2016). Va fi însă doar începutul unor lungi peregrinări ale inimii sale.

N-a putut rămâne acolo, așa cum se temuse regina că se va întâmpla, ca urmare a apropierii Balcicului de granița bulgărească și a tulburărilor din plan internațional. La doar doi ani, în septembrie 1940, cu puțin timp înainte ca România să cedeze Bulgariei Cadrilaterul și odată cu el Balcicul, inima reginei a fost dusă la Bran, celălalt loc foarte drag al său. Caseta aurită nu a fost dusă în interiorul castelului, ci a fost așezată într-o bisericuță de lemn, care a fost depusă în firida unei stânci din apropierea castelului și care s-a numit capela din stâncă, devenind, pentru câțiva ani, loc de pelerinaj.       

Pe 30 decembrie 1947, când toate bunurile monarhiei au trecut în proprietatea statului, iar Principesa Ileana, devenită între timp arhiducesă de Austria, s-a pregătit să plece în exil, și-a dorit  să ia și inima mamei sale cu sine, dar a fost nevoită să renunțe: sarcofagul din marmură era atât de bine cimentat în stâncă, încât nu am putut nici să-l deschidem, nici să-l mișcăm. Apoi m-am gândit că poate era dorința mamei ca inima ei să rămână cu poporul ei, în pietrele și pământul românesc.

La sfârșitul anilor 60, autoritățile comuniste au decis mutarea inimii reginei într-un seif din incinta muzeului Bran, iar în 1974, la București, la Muzeul de Istorie a României, urmând ca în final, printr-o decizie a nepotului său, Regele Mihai, să se întoarcă la Pelișor, locul de unde-și începuse călătoria.

Paginile din testament vorbesc și despre legătura afectivă pe care a avut-o încă de la început cu castelul Bran: Am redeșteptat la o viață nouă micul castel părăsit de la Bran, dar o mărturie impresionantă în sprijinul acestei legături (totodată, una despre talentul literar al reginei), se desprinde din textele următoare, selectate din volumul Regina Maria a României  Însemnări zilnice, apărut la Editura Polirom, în  2012.

Sâmbătă, 14 mai 1927

Branul era adorabil ca întotdeauna, dar vremea era neplăcută: lapoviță transformată în ploaie și înseninări ocazionale. Eu venisem însă pentru o treabă importantă: să stabilesc cum putem introduce cât mai bine și mai ieftin apa și electricitatea.

Luni, 27 iunie 1927

 A fost o mare bucurie să fiu din nou la Bran. Grădina, deși încă nu total înflorită, ceea ce se va întâmpla mai târziu, era frumoasă, cu garoafe absolut superbe, iar anul acesta nemțișorii sunt cum nu au mai fost vreodată, magnifici, în tufe frumoase. De asemenea, trandafirii American Pillar au crescut splendid și arcadele mele sunt acum aproape acoperite de ei. (…)

Absolut reușită este casa de oaspeți, pe care Liman a completat-o cu mici sobe adorabile, din faianță saxonă. (…) După prânz, odihnă în camera mea și-apoi o vizită în grădina de lângă casa cea mare, unde am găsit o mulțime de pansele și violete de diferite nuanțe, precum și numeroși trandafiri și, pretutindeni, dalii înflorite. O ceașcă de ceai în „bordei”, după care am plecat să facem o vizită la încântătoarea casă a lui Știrbei, la cea mai plăcută oră a serii.

Marți, 5 iulie 1927

Tot drumul spre Bran a fost frumos, dar, de cum am ajuns, a început să plouă. Firește că m-am dus în grădină, pe care am găsit-o superb înflorită. Rândul dublu de crini de-a lungul canalului de piatră era o splendoare albă, parfumată, o copie a celor de la Tenha Juvah. (…). Ne-am udat însă complet în timpul inspecțiilor noastre – Cella ( Cella Delavrancea), fiind fără pălărie, și-a udat părul ei buclat. Castelul era înțesat de flori, iar curtea era veselă, plină de culoare  și, în plus, toate plantele agățătoare s-au decis brusc să iubească locul și se ridică peste ziduri. (…) Un prânz copios în logie. După aceea am mers prin apartamente cu Leonida, ca să stabilim definitiv cum să fie luminată fiecare cameră și colțișor, pentru că nu vreau o lumină puternică nicăieri. Vechiul castel trebuie să-și păstreze misterul.

Vineri, 8 iulie 1927

Chemarea grădinii mele de la Bran  a fost atât de puternică pentru mine, încât nu am rezistat să nu mă întorc să-mi văd crinii, nemțișorii, crinii negri și trandafirii American Pillar. Vremea a fost minunată și ne-am bucurat din tot sufletul, în tihnă, luând ceaiul în „bordei” și privind grădina plină de flori. (…) Am urcat pentru o clipă în camerele mele, care erau pline de flori, ca și cum aș locui acolo, apoi ne-am întors acasă.

Sâmbătă, 16 iulie 1927

Aleea cu nalbe era frumoasă, un amestec superb de culori delicate, una mai frumoasă decât alta. În mica grădină cu merișor turcesc pe margini, gura-leului era splendid înflorită. A fost o minunată după-amiază liniștită și cu mare strângere de inimă m-am smuls de-acolo. castelul meu iubit era cu susul în jos, din cauză că se montează rețeaua electrică, dar curtea cu plantele agățătoare și florile din fiecare colțișor era o splendoare. Loc drag și iubit!

Vineri, 5 august 1927

Brusc, am decis să le iau pe cele trei surori și familia pentru două zile și o noapte la Bran,  ca să înțeleagă cu adevărat Branul și minunata sa atmosferă, trebuie să petreacă o noapte sub ospitalierul lui acoperiș.

Sâmbătă, 6 august 1927

Ce mult am iubit cu toții acel micuț castel vechi, cu nesfârșitele sale unghere întunecate și misterioase. Ieri-noapte, cu toții au avut sentimentul că trăiau un vis pe care îl mai avuseseră, iar Branul cel mult iubit era, în mod ciudat, ca un cămin pentru fiecare, cu o atmosferă liniștitoare, primitor și ospitalier, deși este încă o locuință primitivă, fără electricititate și apă, lucruri pe care sper să le am anul viitor.

Luni, 17 octombrie 1927

Eu și Ileana am făcut o vizită fulger la Bran. A fost o zi cu mult vânt, dar frumoasă și, absolut pe neașteptate, aproape în mod misterios într-o zi de toamnă, tentele de culoare au cuprins pădurile și livezile și a fost o Augenweide (desfătare) tot drumul. A fost o zi senină. Totul arăta ca și cum ar fi fost pictat, ca un decor de scenă.

După un popas în curtea interioară, am coborât pe scara îngustă de piatră, îmbrăcată într-o arcadă de verdeață la ieșire și am traversat parcul pe aleea pietruită, pe lângă heleșteul mărginit de sălciile plângătoare, admirând rondurile de flori roșii și albe care desenau cercuri în iarba verde.

Am părăsit cu strângere de inimă locul în care imaginile din memoria lecturilor se suprapuneau peste cele ale prezentului, toate încărcate de spiritul ei.

Biblioteca Județeană „Christian Tell” Gorj a găzduit joi, 30 octombrie 2025 – Forumul local de mediu, parte a proiectului „Solidaritate pentru sănătatea mediului din Gorj” – Ediția a III-a, implementat de Institutul Verde Oltenia și cofinanțat de Consiliul Județean Gorj.

Evenimentul a reunit peste 50 de participanți – reprezentanți ai instituțiilor publice, ONG-urilor, unităților de învățământ, mediului privat și ai comunității locale, având ca scop promovarea responsabilității față de mediu și stimularea implicării comunității în acțiuni ecologice concrete.

Proiectul își propune creșterea gradului de informare și conștientizare privind protejarea resurselor naturale, implicarea directă a comunității în soluționarea problemelor de mediu și promovarea colaborării între ONG-uri, instituții de învățământ, administrația publică și mediul privat.

„Ne-am propus să atingem aceste obiective nu prin campanii teoretice, ci prin acțiuni reale, vizibile și colaborative. Vom crește gradul de conștientizare prin activități educative, forumuri și ateliere locale, iar esența proiectului este colaborarea – pentru că doar implicarea transformă cunoașterea în comportament”, a declarat Aniela Bălăcescu, coordonatorul proiectului.

În cadrul forumului, participanții au adus în atenție probleme de mediu existente la nivel local și exemple de bună practică aplicabile în județul Gorj.

Printre vorbitori s-au numărat: Simona Rădoi (Asociația Uniunea Femeilor din Gorj), Elena Basarabă (Asociația Novaci 2023), Adriana-Laura Zugrăvescu (Asociația „Mediu curat – Viață sănătoasă”), Corina Diaconu (ROMSILVA, Parcul Național Defileul Jiului), Crina Drăgănescu (profesor, Liceul Roșia Jiu), Carmen Vulpe (Inspectoratul Școlar Județean Gorj), Nicoleta-Simona Coleașă (medic alergolog, Spitalul Județean Târgu Jiu), Vlad-Mihai Ionescu (Iridex Group Salubrizare) și Gheorghe Fometescu (specialist în protecția mediului, fost director al Agenției pentru Protecția Mediului Gorj).

Doamna profesoară Elena Basarabă de la Novaci a spus că participă la activități de voluntariat ecologic din anul 2011, când a participat cu elevii săi, în cadrul proiectului „Voluntar pentru un turism ecologic pe Transalpina”, alături de elevii mai multor localități străbătute de cel mai înalt drum montan din România. A punctat faptul că „fără colaborare nu se poate”, referindu-se la primării și la Obști.

Doamna profesoară Doctor Inginer Protecția Mediului și Ecologie, Drăgănescu Crina Adriana, de la Liceul Tehnologic Roșia-Jiu, a accentuat și latura de promovare a activităților de ecologizare, de educare a tuturor, de la copil la bătrân privind protejarea naturii, a mediului înconjurător.  

Domnul Fometescu Gheorghe, fost director la Protecția Mediului Gorj, a pus accentul pe acțiunile de educare ecologică și a povestit cum lucra dânsul, în special cu elevii, pentru educarea ecologică a acestora și plantarea de arboret.    

Evenimentul a fost apreciat pentru caracterul său constructiv și deschiderea spre colaborare între instituții, organizații și cetățeni. Luis Popa, directorul ADIS Gorj, a felicitat Institutul Verde Oltenia pentru implicarea constantă în promovarea unui comportament ecocivic și a unei gândiri orientate spre protejarea mediului.

„Schimbările de comportament ecocivic nu se obțin prin reguli, ci prin informare, implicare și colaborare. Ceea ce am câștigat astăzi este un spirit comun de responsabilitate și solidaritate – dovada că în Gorj există energie și competență pentru a construi o comunitate curată, educată și implicată”, a mai declarat Aniela Bălăcescu.

Forumul a demonstrat că educația, administrația și societatea civilă pot colabora eficient, generând idei și soluții durabile pentru protejarea mediului. Participanții au plecat cu angajamentul de a continua dialogul și acțiunile comune, consolidând o alianță locală pentru un județ mai verde și mai responsabil.

Felicitări doamna prof. univ. dr. Aniela Bălăcescu și succed deplin în implementarea acestui proiect necesar județului Gorj.

Gigi BUȘE

În după-amiaza zilei de marți, 28 octombrie 2025, poeta gorjeană Iolanda Mirea, a lansat, la Cafeneaua literară „Confort” din Târgu Jiu, noul volum de poeme intitulat „Eternitatea de azi”.

La eveniment au participat un grup de poeți gorjeni, prieteni ai autoarei.

Cronica volumului de poeme a fost făcută de scriitorul, poetul și criticul literar Ion Popescu-Brădiceni.

Cartea cuprinde 66 de poezii în stil neomodernist și un CV literar al autoarei și e lansată la 15 ani de la debutul literar al dumneaei, desfășurat în anul 2010 cu volumul de versuri „Lecția de nisip” editat de Măiastra din Târgu Jiu. De-a lungul timpului a mai publicat fabule cuprinse în volumul „Fabule cu tentacule (2011), poeme în limba italiană, volumul „La lezione di sabbia” (2014), Catrene (2018), apoi trece la romane și după 10 ani publică trei romane: „Soare în decembrie” (2024), „Tangoul se dansează în doi” (2024), „Amintiri din Eutopia” (2024) și în 2025, primul volum din „Hatice și Elefantul”. A coordonat antologia „Floare de Iris” (2022) și „Femeia în literatură” (2024). A înființat ziarul „Mesagerul de Gorj” și „Tribuna Olteniei” dar și revista literară „Avânt” împreună cu scriitorul Eugen Puiu. În limba italiană a realizat publicația „La Parola”.

Despre începuturile acestui volum, autoarea a povestit că era la Cetate, județul Dolj, la poetul Mircea Dinescu, și a scris această plachetă în timpul a două-trei săptămâni, apoi ne-a citit câteva poezii din această plachetă de versuri.  

Criticul literar Ion Popescu-Brădiceni, făcând recenzia cărții, a spus că ea rămâne ancorată în neomodernism, că poezia ei este un sentiment trăit, nu construit, iar firele cu ajutorul cărora a țesut această lucrare, sunt numai două, dar foarte importante, ca șnurul de la mărțișor. Firul care țese textul și firul care transmite emoția. 

Gigi BUȘE