Era o după-amiază însorită, plăcută. Razele soarelui aveau blândețea specifică sfârșitului de august. Piața din centrul vechi al orașului era plină de turiști și de localnici. Hagia Sofia, Moscheea Albastră, Hurrem Sultan Hamam, Moscheea Suleymaniye, Marele Bazar – destinații turistice de neevitat pentru călătorii sosiți la Istanbul din toate colțurile lumii. Nu în ultimul rând, Palatul Topkapî, destinația noastră în după-amiaza aceea.
Îi admirasem deja terasele în ziua precedentă, când ne plimbaserăm pe faleză atrași de mirajul Bosforului, și derulasem din memorie scene petrecute în acele terase, cu p
ersonaje din îndrăgitul serial Suleyman Magnificul. Fusese o zi mai rece. Vântul lua pe sus picături din apa mării amestecându-le cu stropii de ploaie care cădeau uneori, iar pe pietrele mari, o mulțime de pescari își prăjeau peștele prins. Niște tineri înotau în apa neagră ca smoala, sfidând curenții formați la întâlnirea celor două mări. Nicio femeie. În față se vedea podul peste Bosfor și ambarcațiunile care veneau și plecau.
Am intrat în parcul palatului cu emoția așteptării unei întâlniri. Cu trecutul și cu poveștile lui. Zidurile care ni se deschideau reprezentau fosta reședință a sultanilor otomani. O reședință luxoasă a sultanilor și a familiilor lor. Principala reședință. Totodată, palatul găzduise și centrul administrativ al guvernului. Timp de aproape 400 de ani fusese epicentrul puterii și al prestigiului imperiului otoman.
Construcția palatului a început în anul 1460, sub conducerea lui Mehmed (Mahomed) al II-lea, supranumit Cuceritorul. Arhitecții implicați în realizarea acestui grandios proiect au fost: Mimar Sinan, Davut Aga, Sarkis Balyan și Acem Ali. Semnificația denumirii sale trimite la un moment important al istoriei acestor locuri, „topkap” însemnând „poarta cu tunuri”, cele două tunuri masive care încadrează marea poartă (una dintre cele patru ale palatului) fiind asemănătoare cu acelea folosite la asediul asupra Constantinopolului.
Din informația existentă, aflăm că a suferit foarte multe modificări și extinderi de-a lungul timpului, făcute de sultanii care s-au succedat la conducerea imperiului (prin comparație cu palatele europene Schönbrunn și Versailles), cele mai multe fiind făcute în timpul domniei lui Suleyman Magnificul (1520 – 1566), astfel că palatul depășea cu mult dimensiunile unei clădiri, luând aspectul unui mini-oraș care, incluzând tot personalul necesar, găzduia la un moment dat 4000 de persoane.
În 1574 a fost afectat de un incendiu în urma căruia urmașul lui Suleyman Magnificul, sultanul Selim al II-lea a apelat la arhitectul Mimar Sinan pentru renovarea sa.
Câteva secole mai târziu, în 1856, sultanul Abdul-Mejdid a decis mutarea reședinței imperiale la palatul Dolmabahce, considerând că Topkapî nu mai corespunde nevoilor secolului al XIX-lea. Începând din momentul acela, palatul și-a pierdut treptat importanța politică, rămânând sediul trezoreriei și al bibliotecii imperiale.
După căderea imperiului otoman, prin decretul lui Mustafa Kemal Atatürk, de la 3 aprilie 1924, Palatul Topkapî a intrat sub administrația Ministerului Culturii și Turismului, devenind muzeu al vechii epoci imperiale, totodată primul muzeu din perioada republicii.
Din 1985 face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO. Reprezentativ pentru stilul arhitectonic otoman, Palatul Topkapî, cu numeroasele sale clădiri și curți, cu grădinile uimitoare și pavilioanele elegante, cu decorațiunile specifice, este unul dintre cele mai mari muzee ale palatului din lume, o mare parte din complexul exterior aparținând acum zonei publice.
Sfidând timpul, rămâne un reper emblematic al Istanbulului, situat în cea mai veche parte a orașului, în cartierul Sultanahmet, aproape de Marele Bazar, într-o zonă turistică în care se află numeroase alte monumente și muzee.
Un tur al palatului necesită minim 4 ore, dar nici nu-ți dai seama când trece timpul. Este disponibil ghid audio în mai multe limbi, însă nu și în română (această facilitate există doar la Hagia Sofia). Te confrunți cu o capodoperă atemporală. Parcurgând mulțimea camerelor, la fiecare pas te fascinează luxul și splendoarea. E ca și cum te-ai aștepta să intre pe o ușă cei care le-au locuit cândva și să-și desfășoare în chipul cel mai firesc activitățile zilnice.
Dincolo de aceste interioare, tezaurul imperial fascinează orice vizitator. O parte însemnată din încăperile de la parter au fost destinate expozițiilor care prezintă mulțimea colecțiilor, documentele de arhivă, incluzând manuscrise islamice medievale, și Sfintele Moaște.
Urmărind colecția de arme, care cuprinde 52000 de piese, majoritatea încrustate cu metale și pietre prețioase, am descoperit cu surprindere sabia simplă a lui Ștefan cel Mare (dăruită de Papa acelui timp). Și sabia lui David.
Alte încăperi, alte colecții. Colecția de argint, bijuterii, opere de artă, printre care galeria de portrete, porțelanuri și pahare de proveniență asiatică și europeană, ustensile de bucătărie din cupru și tombak, covoare și obiecte de îmbrăcăminte realizate din țesături scumpe – rochii, hăinuțe pentru copii, uniforme – și încălțări. Cel mai valoros exponat individual al tezaurului este diamantul Spoonmaker/Kasikci Elmasi/Lingurarul, al patrulea din lume (de acest tip) ca mărime.
A fost o călătorie în trecut, toate acestea dezvăluindu-și privitorului frumusețea și valoarea. Împreună cu ele, ceva din misterul ascuns al secolelor, rămas ca o promisiune pentru altădată.
Mariana Al-Saleh