„Jurnalismul nu este doar o profesie, ci un mod de a trăi.” – Oscar Wilde

„În aer și pe pământ stăruia liniștea adâncă a pădurii; de jur împrejur, pe mari depărtări, cerul înalt, fără pată, bătea în verde, oglindind în el pădurea întreagă… De undeva de pe uscat, această pădure se putea zări ca un țărm foarte îndepărtat, împădurit, așezat de cealaltă parte a mării…. Stejari înalți, seculari, frasini și plopi cărora nu li se putea zări vârful… Liane uriașe, carpeni de tot felul și viță sălbatică se cățărau, se împleteau pe cei mai înalți arbori, se aruncau somnoros dintr-unul  într-altul și urcau până se pierdeau în bolțile de deasupra, unde ochiului nostru îi era imposibil să pătrundă.”( Pădurea Letea, în descrierea lui Traian Coșovei)

Și amintirile aceluiași Traian Coșovei: „Trei luni de zile,  cât dura vacanța de vară, tata mă lua cu el în Deltă, prin locuri numai de el știute, ce  n-au apărut niciodată pe vreo carte poștală… ne rătăceam amândoi prin pădurea Letea, pândeam împreună pelicanii, dormeam noaptea pe pontoane plutitoare.”

Pădurea Letea este situată în județul Tulcea, în nord-estul Deltei Dunării, între brațele  Chilia și Sulina, la 23 de km nord-vest de orașul Sulina, pe teritoriul comunei C.A. Roseti. Începe din nordul satului Letea și se întinde pe o suprafață de aprox. 5000 de hectare, dintre care 2825 reprezintă zonă strict protejată.

Este cea mai veche rezervație naturală din România ( o suprafață de 500 de hectare a fost declarată, în 1938, rezervație naturală, Hasmacul Mare). Totodată, este cea mai nordică pădure subtropicală din Europa.

Nu e o pădure compactă, întreaga zonă protejată fiind formată din fâșii de copaci, hasmacuri (denumire dată de turci pe vremea când Dobrogea era pașalâc turcesc), așezate pe și între dunele de nisip, relieful constituind o alternanță de dune și depresiuni alungite (japșe), care legau interiorul grindului Letea cu restul apelor Dunării. Aceste dune, formate din scoică marină și nisip foarte fin, alb, sunt urmarea retragerii apelor mării, în urmă cu 6000 de ani.

Printre arborii care populează pădurile de hasmac se regăsesc stejari seculari (stejarul pedunculat și brumăriu), plopul alb și plopul cenușiu, frasinul comun și frasinul pufos, aninul negru și salcia.

Ca-n descrierea lui Traian Coșovei, lianele înfășoară trunchiurile noduroase și contorsionate ale copacilor. Liana dobrogeană, iedera, vița sălbatică, hameiul, curpenul – toate alcătuiesc o țesătură care dă peisajului un aspect de junglă, lăsând privitorului senzația că a pătruns într-un spațiu ireal, mai ales că, la doar 300 de metri, te poți întâlni cu deșertul.

Din cauză că doar unele ramificații ale rădăcinilor coboară în jos, spre pânza freatică, arborii pot fi doborâți de vânt.

Pe timpul iernii, vântul poartă nisipul de la o dună la alta, în urmă cu zeci de ani ajungând până-n gospodăriile din satele vecine, însă datorită vegetației formate pe ele, în timp, dunele au devenit mai stabile.

Pădurea conține un număr însemnat de specii de arbuști, iar în porțiunile mai înalte, cu sol arid și dune nisipoase, o vegetație ierboasă săracă, adaptată condițiilor determinate de precipitații reduse și temperaturi ridicate. La sfârșitul lui iunie, întregul peisaj al dunelor se colorează în roșu, iar responsabil de această schimbare este cârcelul de nisip, o plantă cu fructe roșii, asemănătoare murelor.

Pădurea Letea reprezintă un biosistem subtropical, a cărui biodiversitate cuprinde peste 3000 de specii de viețuitoare, 2000 dintre acestea fiind insecte. Porumbelul de scorbură, turturica, grangurele, coțofana, pițigoiul mare, vulturul codalb, șoimulețul de seară, pupăza, dumbrăveanca sau prigoria sunt doar câteva din cele 124 de specii de păsări identificate, care trăiesc în pădure. Altele sunt păsări de baltă sau doar oaspeți pe timpul iernii.

Traversând anotimpurile, pădurea Letea își schimbă nuanțele, de la verdele crud al frunzelor și-al ierburilor,  la maroniul toamnelor târzii peste care se-așterne zăpada. Dar nu înainte de a-și întâmpina vizitatorii cu prospețimea lăcrămioarelor, cu roșul macilor și cu miresmele orhideelor.

Pădurea Letea este asaltată de turiști în timpul verii. Ajung cu bărcile, pe canalele Dunării, iar pentru plimbări prin pădure apelează la localnici, care folosesc căruțe trase de cai. Și satul Letea are farmecul lui. Mic și izolat, cu case acoperite cu stuf, cu pereții albaștri, cu nisipul pe care-l poartă vântul pe ulițe, cu o mână de locuitori… Îți dă sentimentul că intri într-o lume nebănuită.

Anual vin mii de turiști români și străini să descopere frumusețea acestei lumi și ultimii cai sălbatici ai continentului în habitatul lor natural, deveniți un simbol al deltei. Dincolo de valoarea de patrimoniu, ei reprezintă o atracție turistică. Fac parte din itinerarele de o zi organizate din Tulcea, Mahmudia, Murighiol și din alte localități apropiate.

Pădurea în sine e un tărâm magic, însă toți cei care ajung aici vin cu speranța că se vor întâlni cu hergheliile care pasc libere pe sub stejari sau aleargă pe grindurile marine. În zilele caniculare de vară caii pot fi văzuți în zonele deschise în primele ore ale dimineții și după apusul soarelui, pentru că, la lăsarea arșiței, caută umbra vegetației.

Primăvara oferă un adevărat spectacol al forței și măreției lor. Sunt organizați în turme conduse de armăsari care în această perioadă își dispută supremația prin lupte impresionante.

Nu sunt singurele imagini care compun tabloul, iar admirația, fascinația pe care ele le trezesc vizitatorilor nu sunt singurele emoții. Caii epuizați de frigul iernii și de lipsa hranei, păscând înconjurați de fumul provenit de la focurile aprinse de localnicii care-și curăță terenurile  fac și ei parte din același peisaj, iar fascinația lasă loc compasiunii.

Perioada optimă pentru vizitarea pădurii Letea este sfârșitul lui mai și începutul lui iunie, când temperaturile sunt potrivite și țânțarii încă n-au devenit un dușman declarat. Totodată, e intervalul perfect pentru a surprinde natura în splendoarea ei. Turiștii pasionați de experiențe inedite, în afară de vegetația luxuriantă și de cai, pot descoperi puii păsărilor. Călătoria în sine în aceste locuri este o aventură, iar istoria cailor o poveste cu lumini și umbre.

Caii care cutreieră dunele sunt descendenții exemplarelor domestice abandonate, care s-au adaptat la mediul arid dezvoltând instincte de supraviețuire.

La începutul anilor 80, cabalinele din România au fost afectate de anemia infecțioasă. În această situație, mulți crescători și-au abandonat caii din cauza costurilor ridicate ale întreținerii lor. Abandonul  a continuat și după 89, când localnici deținători de mașini agricole și autoturisme, au considerat că nu le mai sunt utili și i-au lăsat liberi.

Studiile făcute menționează folosirea cailor la lucrările agricole și silvice din deltă în perioada comunistă și lăsarea lor în natură odată cu desființarea cooperativelor. Un aspect al acestui fenomen este și acela că unii localnici nu-i mai puteau întreține. E posibil să li se fi adăugat cai din Bugeacul ucrainean, care ar fi putut să traverseze canalul Chilia în perioadele de îngheț.

Deși s-a estimat că în grindul pe care se află și pădurea Letea trăiesc între 2000 și 4000 de cai sălbatici, numărătorile mai recente au stabilit aprox. 2000, care trăiesc liberi pe o suprafață protejată, de 2800 de hectare.

Dar istoria cailor sălbatici din Deltă (cea mai mare populație a lor trăind în Pădurea Letea), coboară în trecut, până în Pleistocen, când strămoșii celor de astăzi au populat stepele Bugeacului și zonele în care s-a format ulterior Delta Dunării, fiind vânați pentru hrană de către primii oameni, iar mai târziu, domesticiți pentru a a fi folosiți în gospodării.

Termenul care denumește calul sălbatic, preluat dintr-un vechi dialect turcic, este tarapan, iar denumirea științifică este Equus ferus ferus. Se cunosc două subspecii ale calului sălbatic, care a trăit în armonie cu natura două milioane de ani: Tarapanul de stepă (Equus ferus gmelini) și Tarapanul de pădure (Equus ferus sylvaticus).

Ultimii tarapani au dispărut cu aproximativ 100 de ani în urmă, însă hergheliile care pasc acum libere în deltă poartă și genele lor, unele exemplare diferențiindu-se de celelalte prin copita lățită și aspectul asemănător cu al acestor cai din vechime – un semn al continuității raselor primitive de cai domesticiți.

În același timp, poartă genele cailor tuturor populațiilor care au trecut  prin această zonă de-a lungul timpului – tătari, cazaci, turci…

Când au migrat către Delta Dunării, haholii au venit cu turmele lor de vite și cai domestici. Și soarta acestora a fost să ajungă în sălbăticie când n-au mai fost utili. Domesticirea cailor sălbatici și abandonarea lor – două fețe ale relației cailor cu oamenii sau a oamenilor cu caii. Depinde din ce parte privim.

Asociațiile pentru protecția animalelor și administrațiile locale au poziții divergente în privința cailor de la Letea, de la gardurile de sârmă ghimpată care protejează rezervația naturală, pe motiv că, din lipsă de iarbă și frunze, se hrănesc cu scoarța copacilor și cu lăstari, afectând vegetația, până la propunerile de microcipare.

Deși legislația din România prevede că „ecvidele de pe teritoriul României sunt supuse în mod obligatoriu procesului integrat de identificare și înregistrare a animalelor”, fără a fi prevăzută o excepție pentru caii din deltă, activiștii de mediu au semnalat faptul că o astfel de acțiune ar pune în pericol siguranța cailor, întrucât ar da samsarilor posibilitatea să se declare stăpânii cailor liberi, mai ales că există precedente în acest sens.

Cercetările făcute și mărturiile unor localnici au dezvăluit o realitate crudă, care s-a întins pe mai mulți ani, aceea a maltratării și exploatării cailor. Localnici implicați, de dragul câștigului, în prinderea cailor pentru samsari, fugărirea lor  cu motorete și ATV-uri, înghesuirea în camioane și tiruri, cu tendoanele tăiate, ca să stea liniștiți în timpul transportului până la abatoare, și transformarea în delicatese gen Mortadella…

Masacrarea cailor din Delta Dunării a luat sfârșit în mai 2011, prin intervenția Organizației Vier Pfoten.

Chiar dacă sunt ajutați să treacă peste iarnă, ei rămân în continuare supuși intemperiilor. O știre transmisă în februarie 2026, pe canalul PRO TV, semnalează moartea a zeci de cai din cauza gerului și a lipsei de hrană.

O dispută mai puțin importantă, prin comparație cu preocupările pentru bunăstarea cailor din pădurea Letea, se poartă la nivelul terminologiei cai sălbatici/cai sălbăticiți. Evident, caii  abandonați de-a lungul timpului s-au sălbăticit, învățând să se descurce singuri în natură ( exceptându-i pe cai mai puțin rezistenți), iar puii lor s-au născut în libertate și, la rândul lor, au născut alți pui în natură, fără vreun contact cu oamenii în afara celui vizual, pe câmp, deci sunt cai sălbatici. Arată și se poartă ca niște cai sălbatici, cum sunt Mustangii americani și alți cai aflați în situații similare, în zone diferite ale globului.

Deși se recunoaște contribuția lor la dezvoltarea turismului local, din dorința de a proteja ecosistemul pădurii Letea, administrația parcului e de părere că ei sunt dăunători pentru pădure, deși, în vremea veche, tarapanii au trăit în armonie cu natura. Dar nu întotdeauna și cu omul.

Caii sălbatici din stepa Bugeacului sunt menționați și de Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei: „Pe lângă hotarele Moldovei se găsesc de asemenea mari herghelii de cai sălbatici, care nu se deosebesc cu nimic de cei domestici, doar că sunt ceva mai mici și au copitele late de o palmă și mai bine, altfel vârtoase și rotunde. Pe aceștia îi cumpără de obicei sciții din Bugeac și îi cresc pentru ospețe sau pentru trebuințele casei.

Toamna, când toată partea aceasta este udată de ploi necontenite și se preface în mocirlă, ei hotărăsc ziua și locul unde să se adune; atunci umplu toate câmpiile din jur de chiote și răcnete. Caii, la auzul răcnetelor care răsună din toate părțile pe câmpii, aleargă zăbăuci încoace și încolo și, negăsind nicăieri vreun loc liniștit, sunt mânați în acest fel în mijlocul vreunei pășuni mlăștinoase, cărora ei le zic ghioluri. Cum din pricina copitelor late  nu mai pot fugi de aici și rămân înglodați, tătarii azvârl în ei cu săgeți și sulițe. O parte din cai sunt prinși vii, altă parte, uciși; după aceea și-i împart între ei cum socot.” ( Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, partea I, Capitolul VII; p.21)

Caii de la Letea fac parte din Patrimoniul Unesco din 1992, în sensul că trăiesc în pădurea Letea, care este o arie protejată a Patrimoniului UNESCO, și se bucură de interesul turiștilor străini, care apreciază frumusețea locurilor din țara noastră, dar, pe lângă sentimentul firesc de mândrie națională, mai este încă loc pentru empatie și responsabilitate.

Surse bibliografice:

https.//ro.wikipedia.org

https://www.descoperadeltadunarii.ro

https://romania.europoalibera.org

https://newlebadaresort.com

Recent am primit din partea distinsului poet motrean, universitarul Mircea Tutunaru, noul său volum de versuri intitulat „Vibrații târzii”, apărut recent la Editura PIM din Iași.

După „vibrațiile” emanate, Mircea Tutunaru grupează creațiile sale poetice publicate în acest volum, în opt secțiuni, respectiv: „Navigator prin viață”, „Templul de nisip”, „Cântecul fericirii”, „Cu sabia în mână”, „Sânul mării”, „Călătorie în timp”, „Pleava și cetatea”, „Suflet de plumb”. Pe lângă aceste secțiuni, volumul la care ne referim mai cuprinde o prefață semnată de scriitorul, doctor în filologie Ion Popescu-Brădiceni și o „Postfață” semnată de Silviu-Doinaș Popescu.

Primul grupaj poetic al volumului la care ne referim, respectiv „Navigator prin viață” este deschis după  o „Așteptare” îndelungată în care poetul „umblând prin ploaie ca un orb”  dar cu „speranțele” înșirate „pe ațe”, ajunge ca dorului să-i pună „lacăt și-un zăvor”/ în temnița cu amintiri să lase/ speranțe care încet mor”. Dar speranțele sale se transformă într-un vis, sau poate o realitate pe „Valea cu regrete” unde  nu-i vine a crede ce vede în fața ochilor și timid întreabă: „Ce sâni frumoși ai, doamnă!” simțindu-se „ca Făt Frumos din basm”.

Călătorind în visare, pe front fiind, poetul transpus în mrejele versurilor,  „La marginea norilor” zărește „un voal alb”/ Apoi o mână,/ un trup,/ și o stea luminoasă.” Visează, trece prin chinurile războiului, „iar în zare se ivea/ o uzină. Era uzina fericirii: se terminase războiul.”

Ca un adevărat „Navigator prin viață”,  trece prin „Tărâmul verde” și are „Iluzia” că a dat de „Marea iubire” și adoarme „pe plajă”. Gândurile îl năpădesc, își visează iubita căreia i se adresează: „ În gândul tău, eu locuiesc de-o vreme/ și te ating cu flori de crizanteme”. Dar „Suferința trupului” său  e ca un „altar”, iar „patul „ devine „tabla de șah/ ce se află într-o flagrantă dispută/ cu sufletul meu/.” Își dă seama că este departe de „Ankuța” sa, motiv pentru care îi scrie: „Dragă doamnă” să ști că „dorul meu mai tare a-înflorit” când tocmai „dorurile noastre s-au frânt”. Dar, în „Taină” este convins că și-a „vândut inima pe ultimul sărut”. Deși  știa „că iubirea n-are leac”, visează în continuare și își spune sieși că „undeva departe, am zărit/ chipul tău de sirenă.” În speranța regăsirii, face promisiuni deșarte „Îți voi dărui/ lumea din care voi pleca”, promițând totuși că „Aș vrea iubito, să mă-ntorc la tine”, dar  rămâne dar o „Dorință”, neîmplinită, ceea ce face ca „Gura lumii” „să vorbească/ și să arunce cu noroi”.

„Navigator prin viață” fiind, într-un „Vis de iubire”  încearcă un truc, cerând iubitei sale să-l mai aștepte „încă un an”, promițând că „voi veni la tine”, Dalie-nflorită”.

După toate acestea poetul trece prin „Templul de nisip” unde aflându-se în „Incertitudini”, citește „până târziu în noapte” și constată că este doar un „hoinar și părăsit de toate”, mai puțin de un „Maestru” care „Cu dalta și ciocanul lui” cioplește  o „stâncă din Parâng”, iar după terminarea lucrării „așază poarta neamului/ … în Târgu Jiul lui iubit”. În singurătatea sa,  într-o „zi măiastră”, poetul îl întâlnește pe prietenul său, tot poet, Ion Sabin Cerna, moment în care constată că i-a înflorit „mușcata-n glastră”, iar „Miresmele florilor”, mai ales ale teiului de pe Valea Motrului dau savoare ceștilor de cafea ale celor doi prieteni. Ce doi poeți, care „de obicei visează” se întreabă retoric „Ce este poezia”, pentru ca răspunsul să vină imediat: „Poezia este ca zăpada primăvara/ iar poeții ca florile”. Și cum poetul, mergând pe Valea Motrului, părăsește valea și urcă sus pe deal la „Lupoița”, locul nașterii sale, unde clipele de  „Melancolie” îl năpădesc, gândindu-se la „Destinul” său și la „Muza” sa: „Ce clipe fericite trăiam odinioară/ cu muza lângă mine, acolo jos, la moară.” Și aici, în „Templul de nisip” al Văii Motrului” constată o „Dorință împlinită”, cu cărțile multor  prieteni scriitori citite, fiind convins că atunci „când voi îmbătrâni/ de-a lungul venelor mele/ voi purta amprente/ ale citatelor din cărți”, iar „Pe spate voi avea pictate scene/ din tablourile pictorului FPD ( n.a. Florin-Preda Dochinoiu).

Trece apoi prin „Cântecul fericirii” și „Cu sabia în mână” scrie și dedică un set de versuri pentru „Novo Rumenia”,  „Țăranului român       ”, implorând chiar pentru zilele de azi „Sfânta libertate/ cu sabia în mână/ să facă ea dreptate/”. Când  „Poporul s-a deșteptat”,  primește un  „Îndemn” de vorbe meșteșugite „Uniți în cuget toți cu unul/ lupta-vom noi cu toți”

Simțindu-se în „Sânul mării”, poetul  începe o „Călătorie în timp”, odată cu „Echinocțiul de toamnă”, trece prin „Norul alb” ce acoperă pentru o vreme Valea Motrului, iar timpul curge, ajungând ca, în anul următor, „Într-o zi de joi” când „Era timpul învierii”, poetul să aștepte „Venirea lui Iisus” în acest „templu dacic mare/ la poale de Parâng”. După  ce Fiul cel Sfânt trece prin „templul” său, poetul trece printr-un „Impas”,, din care iese repede și prin „Zbor”/ Ca pasărea din văzduh” „sub bătaia vântului”  declară că „Mai vreau să nemuresc pe-acest pământ”. Repede constată că „Așa-i viața”, și trece la o „Retrospectivă”, dar se teme totuși „c-a fost un vis/ să mă simt ca-n Paradis”. Deși pare „Ireal” astăzi trăind „virtual”, timpul trece nespus de repede și poetul se trezește în Sfânta  sărbătoare a Crăciunului, iar peste câteva luni îl apucă tristețea întrebându-se retoric „Poate eu am îmbătrânit”.

Urmează grupajul poetic „Pleava și cetatea” în care poetul pornește de la „Falnicul stejar”, alege să fie „păstor”, trece prin „Umbra deasă”,  pe sub un „Cer cu stele” îngândurat „printre brazi și oase rupte”, amintindu-și „O poveste de demult” când în „Săptămâna de foc” (…) vin candidații măi frate/ ne-ntreabă de sănătate”. Multe gânduri, iar unul dintre ele îl duce pe poet la un „Obicei de nuntă”, amintindu-și de „adăpatul” mirilor, are o „Reverie în răsărit de soare”, iar, în final, într-o zi de toamnă ascultând zgomotele furtunii care „apleacă ramurile pomilor/ și tremură țiglele”, pe poet îl apucă, încă o „Nostalgie” după „poalele fustei” și „coapsele” trecutei iubiri.

În cele ce urmează, apreciem oportun a reține  și câteva informații biografice despre autor.

Mircea Tutunaru s-a născut la 24 septembrie 1953 în satul Lupoița, comuna Roșiuța (azi municipiul Motru), județul Gorj, fiind fiul lui Constantin și al Nicoliței Tutunaru.

A urmat cursurile primare la școala din satul natal, Lupoiţa (1960-1964), după care pe cele gimnaziale la școala din Roșiuța (1964-1968), perioadă din care datează și primele încercări poetice ale elevului Mircea Tutunaru, câteva dintre ele publicate în revista „Lung îi drumul Gorjului” editată de Consiliul Județean Gorj al Organizației Pionierilor.

Urmează studiile liceale la Liceul Teoretic din Motru (1968-1972) iar apoi pe cele ale Școlii Tehnice Postliceale de Geotehnică „Iosif Rangheț” din București (1975-1978).

Mircea Tutunaru este licențiat al Facultății de Drept din cadrul Universității București (1999), după care urmează cursurile de doctorat  ale Universității Libere Internaționale Chișinău din Republica Moldova, în urma cărora obține titlul de doctor în drept (2005) cu teza „Probleme teoretice și practice în edificarea statului de drept”, avându-l conducător științific pe prof. univ. dr.  habilitat Victor Popa. În cadrul aceleiași universități urmează și  cursurile de master în psihologia juridică (2008).

De asemenea, dr. Mircea Tutunaru se specializează în „psihologia educației”, urmând două astfel de cursuri postuniversitare, unul în cadrul  Facultății de Psihologie a Universității de Stat „Ion Creangă” din Chișinău, Republica Moldova (2008-2012) și unul în cadrul  Universității „Spiru Haret” din București (2011-2013).

Mircea Tutunaru își începe activitatea profesională ca proiectant geolog la Institutul de Proiectări Hidroenergetice București unde lucrează o perioadă scurtă de timp (1978-1979) după care revine în zona sa natală, respectiv la Motru și lucrează pe rând la Casa Pionierilor Motru (1979-1980) ca maistru instructor la cercurile de geologie și minerit, apoi la  Casa de Cultură a orașului Motru (1980-1984) ca  referent unde găsește mediul prielnic de cultivare și dezvoltare a talentului său muzical și al aplecării sale spre cultivarea tradițiilor populare din zonă.

În anii următori omul de cultură Mircea Tutunaru lucrează tot în domeniul cultural și educativ ca director al Clubului Sindicatelor (1984-1989), pentru ca apoi să revină din nou la Casa de Cultură din Motru (1989-1992).

În perioada  1992 – 1995 îl întâlnim pe Mircea Tutunaru ca șef al Birului senatorial nr. 88 Târgu Jiu, județul Gorj din cadrul Senatului României,  după care se reîntoarce la Casa de Cultură Motru (1995-1999).

După obținerea licenței în drept a Facultății de Drept din cadrul Universității din București (1999), Mircea Tutunaru își schimbă sfera de activitate și lucrează în domeniul juridic la câteva firme din orașul Motru (2000-2006) perioadă în care este cooptat și ca profesor asociat la Colegiul Tehnic din Motru.

În anul 2006 Mircea Tutunaru este admis în avocatură în cadrul Baroului Gorj, deschizându-și propriul  birou în orașul Motru, județul Gorj  în cadrul căruia își desfășoară , în cadrul căruia își desfășoară activitatea specifică.

Cu calități didactice dobândite ca profesor asociat în cadrul Liceului Tehnic Motru și cu titlul științific de doctor în drept, în primăvara anului 2007 (1 martie)  dr. Mircea Tutunaru este cooptat în colectivul de cadre didactice ale Facultății de Drept Târgu Jiu din cadrul Universității „Titu Maiorescu”, unde parcurge treptele didactice și științifice necesare, astfel  astăzi ocupând poziția de conferențiar universitar doctor la Facultatea de Drept și Științe Economice Târgu Jiu din cadrul aceleiași instituții de învățământ superior,  fiind titularul disciplinelor de „Drept roman”,  „Drept constituțional și instituții politice”,  „Istoria statului şi dreptului românesc”, „Dreptul Uniunii Europene”.

Mircea Tutunaru este în același timp scriitor, publicist, cercetător, folclorist precum și un îndrăgit interpret de muzică populară.

Așa cum menționam anterior, Mircea Tutunaru și-a exprimat talentul său literar încă din anii de școală gimnazială, debutând din punct de vedere literar cu poezia „Cântecul Motrului” (1968)

Editorial, scriitorul, Mircea Tutunaru debutează în volum cu studiul etnografic „Tradiţii şi obiceiuri de pe Valea Motrului” (Editura CJCPCT Gorj, Târgu Jiu, 2001), iar volumul de debut în poezie este „Dorurile cetăţii” (Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2011), cărora le-au urmat multe volume literare, monografii, de cercetare istorică  precum și de carte didactică și de specialitate. Dintre cele peste 30 de volume literare, monografii, de cercetare istorică și etnografică și alte categorii de cărți, publicate anterior  apariției volumului la care ne referim în acest articol şi cu excepția celor didactice, amintim câteva titluri: „Popasuri pe Valea Motrului – o incursiune culturală – Volumul I. Motru. Glogova” (Editura PIM, Iaşi, 2024); „Casa amintirilor cu interpreta Nina Predescu” (Editura PIM, Iaşi, 2024); „Dincolo de Motru, cronici şi însemnări literare” (Editura PIM, Iaşi, 2023); „Viaţa este o iluzie, proză scurtă” (Editura PIM, Iaşi, 2023); „Clipe târzii”, (Editura PIM, Iaşi, 2023); „Lacrimi de rouă(Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2022); „Din ce mister pornise cântul” (Editura PIM, Iaşi, 2022); „Copacul omului” (Editura Limes, Cluj Napoca, 2021); „Preţul vieţii” (Editura PIM, Iaşi, 2021); „Umbra cuvintelor” (Editura PIM, Iaşi, 2021);  „Viaţă între iubire şi trădare” (Editura PIM, Iaşi, 2020); „Legende populare, doine şi balade de pe Valea Motrului” (Editura Armonii Culturale, Adjud, 2020); „Călător într-o toamnă târzie” (Editura Armonii Culturale, Adjud, 2020); „Lacrimi diamantine”  (Editura PIM, Iaşi, 2019); „Reverberaţii” (Editura Armonii Culturale, Adjud, 2018); „Efemeride” (Editura Armonii Culturale, Adjud, 2018); „Sărbătorile de iarnă pe Valea Motrului  – tradiții şi obiceiuri de pe Valea Motrului” (în colaborare cu Nicoleta-Katalina Pauliş), Editura CJCPCT Gorj, Târgu Jiu, 2017); „Drum prin Calea Lactee” (Editura TipoMoldova, Iaşi, 2017); „Taina lui Socrate” (Editura Mihai Duţescu, Craiova, 2017); „Întoarce, Doamne, ceasul” (Editura Mihai Duţescu, Craiova, 2016); „Călător printre stele”, antologie (Editura TipoMoldova, Iaşi, 2016);  „Perseidele”  (Editura Mihai Duţescu, Craiova, 2016); „Hora-i obicei străbun”, în colaborare cu Nicoleta-Katalina Pauliş  (Editura CJCPCT Gorj, Târgu Jiu, 2016); „Fântânile tăcerii” (Editura Mihai Duţescu, Craiova, 2015); „Razele iubirii” (Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2014); „Cântece de pe Motru” (Editura CJCPCT Gorj, Târgu Jiu, 1999); „Stele şi sfere”, (Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2012); „Dorurile cetăţii” (Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2011); „Tradiţii şi obiceiuri de pe Valea Motrului” (Editura CJCPCT Gorj, Târgu Jiu, 2001); ș.a.

De asemenea, în calitatea domniei sale de  profesor la Universitatea Titu Maiorescu, dr. Mircea Tutunaru a desfășurat și o intensă muncă de cercetare concretizată în peste 100 de articole științifice şi studii de drept şi psihopedagogie publicate  în reviste de specialitate.

De asemenea universitarul dr. Mircea Tutunaru a scris și publicat peste 60  de cursuri universitare, tratate, monografii și materiale didactice.

Poetul Mircea Tutunaru a desfășurat și o bogată activitate publicistică. După debutul său în presă în anul 1992, în „Curierul minier”, Mircea Tutunaru a publicat, de-a lungul anilor, peste 300 de articole, eseuri, reportaje, articole de critică literară, proză scurtă, recenzii, articole științifice, juridice și studii în diverse publicații, dintre care amintim(enumerare în ordine alfabetică): „Accent în Gorj”, „Ad Mutrium”, Analele Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, „Antemeridian/Postmeridian”, „Arcade”, „Caietele Columna”, „Ceaşca de cafea”, „Confesiuni”, „Constelații diamantine”, „Curierul minier”, „Gorjeanul”, „JOLAS”, „Miracol de Brădiceni”, „Murmurul Jilţului”, „Noul Literator”, „Portal Măiastra”, „Perspectiva”, „Revista Economica” a Academiei de Studii Economice din Moldova, Revista de criminologie, criminalistică şi penologie, Revue européenne du droit social, Scientia, „Serile la Brădiceni” ş.a.

De subliniat faptul că publicistul Mircea Tutunaru a îndeplinit și îndeplinește  responsabilitățile de: redactor  la publicațiile: „Curierul Minier” (1993-1996); „Monitorul de Motru” (2008-2016acol de Brădiceni”, Colecţia „Serile la Brădiceni” (2013-prezent); redactor șef la publicația „Antemeridian/Postmeridian” (2013-prezent) și director fondator și redactor al revistei de cultură „Ad Mutrium” (din anul 1997 – prezent)

Intensa activitate jurnalistică i-au adus lui Mircea Tutunarucalitatea de membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (2023).

Pentru activitatea și creația sa literară și culturală desfășurată de-a lungul anilor, scriitorul Mircea Tutunaru a primit numeroase distincții, premii și înscrisuri de onoare.”

În final, folosim acest prilej, pentru a-i adresa felicitări domnului profesor și succes deplin în continuarea incursiunilor culturale și în alte localități de pe Valea Motrului, precum și în finalizarea tuturor proiectelor literare și culturale actuale și viitoare.

Victor Troacă
UZPR – Filiala „Jean Bărbulescu”

Un public numeros și un interes mediatic remarcabil au marcat vernisajul expoziției dedicate lui Constantin Brâncuși la Neue Nationalgalerie din Berlin, desfășurat joi, 19 martie 2026. Evenimentul a reunit peste 100 de jurnaliști acreditați și un număr impresionant de invitați, confirmând încă de la deschidere amploarea și relevanța internațională a proiectului. Începând de astăzi, 20 martie 2026, expoziția este deschisă publicului larg, oferind acces la o amplă retrospectivă organizată cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la nașterea sculptorului român. Reunind peste 150 de lucrări – sculpturi, fotografii, filme și documente de arhivă – expoziția propune o perspectivă complexă asupra operei lui Brâncuși și a influenței sale asupra modernismului european.

Proiectul, realizat în colaborare cu Centre Pompidou, se desfășoară sub înaltul patronaj al Președintelui Republicii Federale Germania, Frank-Walter Steinmeier, al Președintelui Republicii Franceze, Emmanuel Macron, și al Președintelui României, Nicușor Dan, subliniind dimensiunea europeană a proiectului. Ambasada României în Republica Federală Germania și Institutul Cultural Român „Titu Maiorescu” din Berlin se numără printre partenerii instituționali.

Programul expozițional a fost precedat de o conferință de presă desfășurată marți, 17 martie, iar reacțiile favorabile din partea publicului și a presei confirmă deja succesul acestei inițiative culturale majore. În acest context, Ambasadoarea României la Berlin, Adriana Stănescu, a exprimat speranța că retrospectiva Brâncuși va continua să atragă un public numeros și să se bucure de același entuziasm precum alte proiecte importante găzduite recent de muzeu.

Expoziția este realizată într-un spațiu iconic proiectat de Ludwig Mies van der Rohe, recunoscut pentru transparență, claritate și rigurozitate geometrică, calități care amplifică experiența vizuală a sculpturilor. Curatorii Klaus Biesenbach și Maike Steinkamp, împreună cu Ariane Coulondre și Valérie Loth, au declarat pentru presa germană că relația dintre lucrări și spațiul muzeului oferă o percepție unică a formelor brâncușiene și evocă modul în care Brâncuși își concepea atelierul.

Expoziția oferă publicului o incursiune în universul artistic al lui Constantin Brâncuși, prezentând nu doar sculpturile sale renumite – de la „Sărutul” și „Muza Adormită” la „Pasărea în spațiu” – ci și o reconstrucție parțială a celebrului său atelier parizian de pe Impasse Ronsin, unde a creat majoritatea lucrărilor sale și unde a primit prieteni, artiști și colecționari. Brâncuși a lucrat în stilul „taille directe”, modelând direct piatra și lemnul, iar fiecare bază a sculpturilor sale era parte integrantă a operei. Expoziția ilustrează preocuparea sa pentru formele esențiale, pentru ambiguitatea formelor și pentru interacțiunea dintre obiect, soclu și spațiu, precum și folosirea luminii și a mișcării pentru a pune în scenă sculpturile. Această abordare face ca expoziția să fie nu doar o retrospectivă a lucrărilor, ci și o experiență comprehensivă asupra modului în care Brâncuși a redefinit sculptura modernă.

În jurul expoziției se desfășoară un program de conferințe și dezbateri dedicat operei lui Brâncuși, realizat cu sprijinul Institutului Cultural Român, prin Institutul Cultural Român „Titu Maiorescu” din Berlin, care reunește istorici de artă, curatori și cercetători internaționali pentru a analiza influența sculptorului în modernismul european. Seria va cuprinde mai multe întâlniri publice desfășurate între aprilie și iulie 2026 la Neue Nationalgalerie. Printre invitați se numără Ariane Coulondre (Centre Pompidou, co-curator al expoziției), Friedrich Teja-Bach (editor al Catalogue Raisonné Brâncuși), istoricul de artă Doina Lemny, cercetătoarea Nina Schallenberg, precum și Megan Luke, specialist în sculptura modernă. Programul urmărește să ofere publicului și specialiștilor o privire mai amplă asupra influenței lui Brâncuși în arta secolului XX, asupra relației sale cu avangarda europeană și asupra dialogului dintre sculptură, fotografie și arhitectură. Programul expozițional va fi completat de o serie de evenimente artistice și interdisciplinare, care propun perspective contemporane asupra universului brâncușian și asupra influenței sale în cultura europeană.

Un prim eveniment asociat retrospectivei va avea loc pe 25 martie 2026, la sediul Ambasadei României în Republica Federală Germania. Institutul Cultural Român „Titu Maiorescu” din Berlin și Ambasada României, în parteneriat cu Neue Nationalgalerie și Ambasada Franței în Germania, organizează proiectul „Brâncuși 150 – Liniștea formei”, dedicat explorării relației dintre artă, muzică și esența modernismului european. Evenimentul marchează începutul programului cultural asociat retrospectivei și se desfășoară în contextul Zilei Internaționale a Francofoniei.

În cadrul serii, istoricul de artă Doina Lemny va susține o prelegere dedicată operei sculptorului, însoțită de proiecția unui scurt material documentar despre Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu. Va fi vernisată expoziția „Brâncuși monumental – Târgu Jiu”, cu fotografii realizate de Mircea Cantor și Dan Er. Grigorescu, care va rămâne deschisă pe parcursul anului 2026. Evenimentul se va încheia cu recitalul „Când forma devine liniște și liniștea sunet”, susținut de pianista franco-română Mara Dobrescu, cu lucrări de George Enescu, Dinu Lipatti, Béla Bartók, Erik Satie, John Cage și Filip Lazăr, însoțit de proiecții de imagini de epocă dedicate vieții și operei lui Brâncuși.

Prin acest program expozițional, Institutul Cultural Român, prin reprezentața sa din Berlin, reafirmă moștenirea lui Constantin Brâncuși într-un context internațional de maximă vizibilitate.