„Jurnalismul nu este doar o profesie, ci un mod de a trăi.” – Oscar Wilde

În aceste zile s-au împlinit 15 de ani de la trecerea în neființă a scriitorului şi omului de litere gorjean Alexandru Doru Şerban, moment ce ne oferă prilejul de a rememora câteva momente din viaţa şi activitatea sa, ca omagiu și semn de preţuire pentru tot ceea ce a făcut, a însemnat şi reprezintă Alexandru Doru Şerban pentru cuvântul scris în judeţul Gorj.

Alexandru Doru Şerban s-a născut la 4 iulie 1948 în satul Preajba, azi localitate componentă a municipiului Tg-Jiu, localitate în care și-a petrecut şi copilăria.

Cadrul natural şi viaţa păstorească a localităţii şi-au pus pecetea asupra sensibilităţii copilului Doru Şerban, iar în familie, tatăl şi bunicul dinspre mamă îi spunea multe poveşti şi chiar versuri.

Urmează cursurile Școlii Primare din Preajba, unde, cu sufletul pregătit pentru creație, elevul Doru Șerban a început să rimeze primele cuvinte și să scrie primele versuri.

Prima poezie scrisă de elevul Alexandru-Doru Șerban s-a intitulat ,,Satul meu” şi a fost recitată de către acesta, la serbarea de premiere de la sfârşitul anului şcolar, după terminarea clasei a treia la Şcoala Primară Preajba.

După şcoala primară, a absolvit pe rând, Şcoala Generală nr. 4 Tg-Jiu şi Liceul „Tudor Vladimirescu” Tg-Jiu. Elev la liceu fiind, Doru Şerban a continuat să scrie versuri, participând, la câteva reuniuni ale Cenaclului „Columna”, la invitația reputatului profesor Titu Rădoi, care era și conducătorul cenaclului târgujian.

După absolvirea secţiei reale a Liceului „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu, tânărul Alexandru Doru Șerban urmează cursurile Facultăţii de Filologie, secţia fără frecvenţă a Universităţii din Craiova.

În același timp Alexandru Doru Șerban ocupă postul de suplinitor la Școala Generală din Strâmba-Jiu, unde și-a continuat activitatea de creaţie şi mai ales pe cea de culegător de folclor, înfiinţând un cerc literar cu care a colindat satele din zona sud-vestică a Gorjului. Toate aceste materiale culese şi interpretate i-au servit la facultate, unde distinsa Prof. dr. Sina Dănciulescu i-a înlesnit studentului Al. Doru Şerban publicarea unor creaţii folclorice în ,,Revista de etnografie şi folclor”. În aceeași perioadă a devenit colaborator al ,,Gazetei Gorjului”.

De la Şcoala Generală Strâmba-Jiu, Al. Doru Şerban a fost transferat la Şcoala Generală Valea Sadului, unde a predat 2 ani, timp în care a înfiinţat şi a condus un cerc literar.

După absolvirea Facultăţii de Filologie în anul 1972, a fost numit profesor titular de română-franceză la Şcoala Generală nr. 1 Pojogeni, orașul Târgu-Cărbuneşti, unde a activat până la 21 martie 1981, când s-a angajat secretar principal (prim grefier) la Procuratura (Parchetul) Gorj, unde şi-a desfăşurat activitatea până în mai 2006, când, conform unei legi speciale (vechime de minim 25 ani în sistem) a avut dreptul la pensionare.

În toată această perioadă a continuat să scrie. Înainte de anul 1989 a publicat săptămânal epigrame în ,,Gazeta Gorjului”, dar şi în publicaţii de umor ori cu pagini de umor din ţară (,,Urzica”, ,,Albina” ,,Pentru Patrie”).

După anul 1989, încurajat de libertatea de exprimare obţinută prin schimbarea regimului politic, şi-a extins preocupările creatoare, devenind recunoscut ca: epigramist, poet, prozator, cercetător etnograf şi al aspectelor culturale ale Gorjului.

De-a lungul anilor Alexandru-Doru Șerban a fost director sau redactor şef al mai multor publicații, precum: ,,Ager”, ,,Hohote”, ,,Nomazii”, „Gazeta de Jiu” (pe care le-a şi înfiinţat) şi redactor la ,,Gazeta de Sud”, ,,Opinia”, ,,Observator”, ,,Luceafărul de Floreşti”, ,,Coloana lui Brâncuşi” (Timisoara) ş.a. De asemenea publicistul și scriitorul Al. D. Șerban a colaborat cu peste 40 de publicaţii judeţene şi naţionale.

De subliniat faptul că în perioada 1992-1996 a colaborat cu Radio Oltenia Craiova, având intervenţii în emisiunile respectivului post de radio: ,,La noi în sat”, ,,Veniţi cu noi” şi ,,Cazuri de pe banca acuzării”. De asemenea Al. D. Șerban a colaborat, la mai multe emisiuni culturale, cu posturile de televiziune locale.

În anul 1995, epigramistul Al. D. Șerban a înfiinţat Societatea Umoriştilor Gorjeni (SUG) şi publicația ei ,,Hohote”, iar prin intensa sa activitate SUG a fost, în anii respectivi, în topul centrelor de umor din ţară, având mereu asigurat unul din locurile 1-10. De remarcat continuitatea activității SUG, inclusiv astăzi fiind una deosebit de recunoscută și apreciată la nivelul țării, sub conducerea actualului său președinte Mihai Lungescu – un discipol al lui Al. D. Șerban.

Atașat de locul său natal, omul de cultură, etnograful și scriitorul Al. D. Șerban a fost iniţiatorul „Sărbătorii Narciselor” în localitatea natală Preajba, ajunsă astăzi sărbătoare de agrement din luna mai a municipiului Târgu Jiu.

De asemenea , în anul 2008 a amenajat ,,Colecţia Muzeală Preajba” în 2 încăperi ale fostului local al şcolii primare, reabilitat total de Primăria Târgu Jiu.
Apoi, în anul 2009, Alexandru-Doru Șerban s-a numărat printre inițiatorii înfiinţării Clubului vârstei a 3-a la Preajba.

În decursul vieții sale, Alexandru-Doru Șerban a scris un număr impresionant de cărţi, pe care încercăm să le grupăm astfel: cărți de creație literară (poezie, proză, epigramă, fabulă); lucrări rezultate în urma unor valoroase cercetări etnografice; cărți tipărite în urma cercetărilor sale literare și publicistice; lucrări culturale, istorice și monografice; un scenariu de film („Amintirile șatrei”, 2008).

Creaţia literar-culturală şi acţiunile în domeniu întreprinse l-au ajutat pe Al. Doru Şerban să treacă peste momente grele, atunci când sănătatea i-a fost pusă în pericol, începând cu anul 2004.

Cărţile, iubitoarea sa soţie Valentia şi familia fiului Radu i-au alungat gândurile negre ale bolii şi l-au întărit, făcându-l să biruiască, dând astfel dovadă de un foarte puternic caracter şi stăpânire de sine.

Pentru munca și creația sa, scriitorul și omul de cultură Alexandru Doru Șerban a primit, în decursul timpului numeroase premii şi distincţii, inclusiv pe cea de „Gorjeanul anului”.

Remarcăm faptul că scriitorul Alexandru Doru Șerban a fost inițiatorul şi fondatorul Asociaţiei Cercetatorilor şi Autorilor de Carte Gorjeni, care actualmente îi poartă numele.

După o grea suferință, scriitorul Al. D. Șerban se stinge din viaţă în data de 26 iulie 2011, lăsând o excepţională moştenire culturală pentru Târgu Jiu şi judeţul Gorj.

În aceste momente, la împlinirea a 15 ani de la trecerea în neființă a regretatului scriitor Alexandru-Doru Șerban, noi cei din echipa de azi a Asociației Cercetătorilor și Autorilor de Carte Gorjeni Târgu Jiu „Al. D. Șerban” Târgu Jiu, aducem un cald omagiu scriitorului, fondatorului și mentorului spiritual al acesteia – Alexandru Doru Șerban.

Totodată folosim prilejul pentru a transmite familiei compasiunea noastră, aprecierea cu care îl venerăm și gândurile noastre permanente care se îndreaptă spre Înălțimea Creatoare a Domnului, de unde suntem convinși că prietenul și mentorul nostru spiritual – Al. D. Șerban veghează și călăuzește pașii noștri creativi și scriitoricești.

Cu profundă recunoștință și amintire!

Victor Troacă
UZPR – Filiala „Jean Bărbulescu”

„Prin deznădejde, omul alungă din sufletul său tot ceea ce este sfânt și dumnezeiesc. Prin deznădejde se pierde calitatea de om, de creștin, de fiu al Bisericii”!

Vom încerca să pătrundem cu mintea sufletului și cu ochii cugetării înțelepte în conținutul unui concept pe care mai toată lumea îl numește deznădejde, mai ales că păcătuiește împotriva nădejdii creștine acela care se încrede numai în el însuși sau în alte făpturi, iar nu în Dumnezeu, acela care se deznădăjduiește de ajutorul lui Dumnezeu și în mod contrastant, cel care nădăjduiește cu prea multă cutezanță în mila lui Dumnezeu și mai ales cel care Îl ispitește pe Dumnezeu. Oricum, cel mai greu păcat este deznădejdea, pentru că prin el se defaimă Sângele Atotsfânt al Domnului nostru Iisus Hristos, se respinge Atotputernicia Lui, se respinge mântuirea dăruită de El și se iscodește ispita că în suflet domneau nădejdea în sine și trufia, că omul era străin de credință și de smerenie. Mai mult decât de orice alte păcate, ca de o otravă ucigașă, ca de o fiară cumplită, trebuie să ne păzim de deznădejde, pentru că aceasta, ajunsă la deplinătate, se sfârșește prin sinucidere sau prin fapte care sunt similare sinuciderii, căreia îi urmează ca penitențe păcatele de moarte, cum ar fi omorul, preacurvia, erezia și celelalte de aceeași teapă. Ca urmare, cel ce rămâne în ele este socotit mort cu sufletul și nu e îngăduit de rânduielile Sfintei Biserici la împărtășirea Sfintelor lui Dumnezeu Taine! Deznădejdea atacă voința și, astfel, patima aceasta câștigă putere, iar, cu voința slăbită este greu să te vindeci! La urma urmei, este nevoie de voință ca să te rogi, postirea cere voință, la fel cititul sau studiul, fiindcă, în esență este vorba despre o stare rea în care «duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios», dar, atunci când duhul şi trupul sunt dimpreună neputincioase, situația devine dezastruoasă. Deznădejdea pare un instantaneu, căci se hrănește din ea însăși, iar, dacă deznădejdea este mai puternică, se pierde nădejdea, fiindcă, ne simțim despărțiți de Dumnezeu și începem să ne îndoim dacă El mai există. Viața fără nădejde este iadul pe pământ și pregustare a vieții veșnice lipsite de Dumnezeu!

„Cel deznădăjduit este plin de slavă deșartă, de mândrie”!

Deznădejdea este o patimă cumplită a sufletului, iar, după Sfinții Părinți, constituie cea de-a unsprezecea treaptă a păcatului, căreia îi urmează ultima, sinuciderea.
Deznădăjduirea este o stare de păcat apăsător, inspirată de demonii «teologi», demonii arhiconi, deoarece, în această stare omul ajunge să-și piardă orice urmă de încredere, ajunge să creadă că toate căile îi sunt închise, că existența lui nu mai are sens, devenind chiar gândul care îi spune omului că pentru el nu mai poate fi mântuire, că pieirea lui în păcat este sigură! Ca urmare, deznădejdea se impune ca un gând care blasfemiază, deoarece, pune la îndoială Atotputernicia lui Dumnezeu, Puterea Lui de a ierta orice păcat mărturisit la pocăință! Cu prilejul împlinirii celor optsprezece ani de la întronizarea sa ca Mitropolit al Olteniei, Înaltpreasfințitul Părinte dr. Irineu exprimă prin cuvintele pilduitoare ale Arhieriei sale și opinia despre deznădejde și despre apăsarea spirituală a acesteia: ,,Prin deznădejde, omul alungă din sufletul său tot ceea ce este sfânt și dumnezeiesc. Prin deznădejde se pierde calitatea de om, de creștin, de fiu al Bisericii, bine știind că cei care ajung prin deznădejde la păcatul sinuciderii nu sunt îngropați cu preot, nici nu mai au loc în cimitir, fiind considerați lepădați de la cele sfinte. Cel deznădăjduit este plin de slavă deșartă, de mândrie, el nu vrea să ceară ajutorul lui Dumnezeu, socotind că poate face ce vrea cu viața lui. Dar, cine este îndreptățit să-și ia viața? Oare noi ne-am dat viață, sau Dumnezeu este Acela Care ne-a dăruit-o? Lumea de astăzi este confruntată din ce în ce mai mult cu acest păcat. Este rezultatul secularismului societății actuale, a lipsei de credință sau a unei credințe din ce în ce mai slabe, precum o flacără care stă să se stingă. Evident că în deznădejde, omul renunță și la această ultimă fărâmă de credință, renunță la iubire și la tot ce este în jurul său, crezând că, odată ce și-a luat viața, va sfârși cu durerea, întristarea și suspinul. Ei, bine, acest om n-a scăpat de durere, ci, dimpotrivă, și-a agonisit atâta durere și chin cât iadul laolaltă, pentru că diavolul tocmai aici vrea să-l aducă pe om, să piardă orice speranță”, subliniază cu o profundă viziune analitică Mitropolitul Olteniei. Tocmai de aceea, deznădejdea devine și manifestarea unei mândrii demente, o mândrie care își imaginează că poate exista faptă omenească în stare să întreacă Mila lui Dumnezeu cerută cu inima zdrobită și cu intenția de îndreptare, de pocăință! Trebuie să înțelegem că deznădăjduirea este o stare de spirit, un gând apăsător, iar, știind aceasta, vom înțelege că pornirile și gândurile rele sunt toate legate de ispită și vin de la cel rău, deoarece, păcatul este comis de om, iar, pentru el există cale de îndreptare și de iertare!

„Lumea de astăzi este confruntată din ce în ce mai mult cu acest păcat”!

Cauzele deznădejdii pot fi mai multe: mândria, frica, răzbunarea sau lipsa unui duhovnic, dovedindu-se consecința încrederii în ceea ce nu trebuie acceptat, a închinării la idoli falși, la lumea decăzută, iar, în acest caz, trebuie să fie avute în vedere câteva  lucruri privind relația dintre Creator și Creație, dintre veșnicie și «istorie», mai ales când creația omului devine actul dumnezeiesc din care începe «istoria» ce este subordonată creației dumnezeiești! Este evident că leacul împotriva deznădejdii este nădejdea, mai ales că nădejdea și deznădejdea nu pot coexista! Dar, cu toate acestea, cea mai bună asigurare pe care o avem este iubirea. Îndepărtarea de Dumnezeu este actul cel mai absurd, mai distrugător, echivalentul sinuciderii, dovedindu-se și cauza nenorocirilor din lume și a depresiei în care tot mai mulți oameni se afundă! Slăbirea simțurilor, aroganța nebună au aruncat lumea și pe oameni în nesimțire! Este destul să ne uităm în jur și să vedem perfida înclinație a relativismului, care promovează egalitatea dintre bine și rău, când vedem cum aproape întreaga planetă a căzut în cele trei ispite pierzătoare: «autopistia» (credința omului în sine însuși, exprimată prin egoista expresie, «crede în tine!»), «autoritmia» (autosuficiență de sine, credința că oamenii pot face totul, pentru a supralicita eul, pentru a încheia cu «autolatria» sau lauda de sine, mai ales că toate aceste ispite cufundă omenirea în dezastre tot mai mari, când oamenii devin tot mai izolați și mai înspăimântați, când inegalitatea devine obscenă și când răsună tot mai deslușit și tăios tunetul Mâniei lui Dumnezeu! De aceea, conștiința oamenilor, simțirea spirituală care deosebește binele de rău, au fost înlocuite cu «mintea», fiind considerate «rațiune» lipsită de Dumnezeu, iar, în acest caz, oamenii au rămas expuși la toate provocările demonice posibile, la toate închipuirile necontrolate, căci, doar închipuiri false poate oferi negativitatea pură. Având credință și nădejde, se întâmplă ceva minunat, dinamica vieții începe a se schimba, eșecurile și necazurile nu mai sunt evenimente lipsite de sens, deoarece, nădejdea nu înseamnă că încercările vor lua sfârșit, ci, faptul că atunci când vor fi neputințe și necazuri, în loc de decepție, nădejdea va naște și răbdare, iar, odată cu această răbdare, începem să dobândim experiență, astfel că noile probleme nu ne aduc dezamăgire! Speranța ne este întărită până ce ajungem la măsura unei nădejdi de care nu ne vom rușina niciodată. De aceea, speranța este atât de puternică, încât nădăjduim chiar să vedem Slava Lui Dumnezeu. În concluzie, nădejdea este un aspect al prezenței vieții lui Hristos în inimile noastre, iar, dacă moartea Lui a făcut atât de mult pentru noi, cu atât mai mult va săvârși pentru noi a Sa Viață veșnică!

Profesor dr. VASILE GOGONEA

În ultima decadă a lunii iulie din acest an, 2026, s-au împlinit 570 de ani de la cea mai mare victorie a unui comandant român pornit în fruntea unei cruciade europene – bătălia câștigată de Iancu la Belgrad împotriva otomanilor conduși de însuși sultanul Mahomed al II-lea, care a rămas cunoscut în istorie cu supranumele de Cuceritorul, fiind cel care reușise performanța de a intra în orașul Constantinopolul, considerat până la el inexpugnabil.

Prin căderea Constantinopolului în 1453, Mahomed al II-lea devine sultanul care a dat lovitura de grație Bizanțului punând capăt unui stat ce a fost martorul a 12 secole de istorie europeană, orientală și africană. Ulterior drumul turcilor spre Europa centrală devine deschis. Singura piedică serioasă ce stătea în fața revărsării islamului spre centrul și apusul Europei era Cetatea Belgradului.

 La trei ani distanță după cucerirea Constantinopolului, Mahomed al II-lea a decis să cucerească și această ultimă redută. A pregătit o armată numeroasă, echipată cum nu mai fusese alta, convins că avea victoria asigurată. Pentru reușită, avea să dea piept cu o armată mult mai mică, adunată la repezeală de prin statele Europei Centrale, neunitare, insuficient pregătită, cu nobili aroganți care-și disputau între ei planurile de bătaie, care mai de care mai încrezători în propriile lor idei strategice.

În cele din urmă comanda supremă a fost acordată, la insistențele Papei, unui bărbat cu un prestigiu uriaș, cu un talent militar de excepție, care a sacrificat totul, inclusiv viața, pentru apărarea Creștinătății. El reușise să-i bată în mai multe rânduri pe turci, dar până atunci nu avusese în față pe însuși Mahomed, un bărbat tânăr, deosebit de ambițios, bun strateg, dornic de prestigiu și de extindere a granițelor imperiului, cel mai puternic și mai mare la acel moment. Mahomed nu acorda prea mari șanse unui conducător oarecare, care abia era regent într-o țară destul de mică a Europei. Se pare că acum, meritele acestui mare OM sunt pe cale de a fi uitate. Este vorba de voievodul român IANCU DE HUNEDOARA, care pentru merite deosebite ajunsese guvernator și conducătorul de facto al Ungariei.

Iancu de Hunedoara este, de departe, cel mai nedreptățit dintre toți marii conducători ai istoriei noastre. Erou național în Ungaria, Serbia, Croația și Slovacia, cu statui și monumente în toate aceste țări, românul Iancu de Hunedoara a avut un singur monument în țara sa, și acela ridicat de maghiari și distrus de naționaliștii băștinași. Doctorul în istorie Andrei Pogăciaș s-a ocupat recent de fabuloasa poveste a vieții și morții celui mai mare comandant militar al Europei din secolul al XV-lea. Într-o epocă în care în Occident bătăliile implicau câteva mii sau, uneori, chiar câteva sute de oameni, Iancu a condus zeci de mii de ostași, cruciade și campanii istovitoare timp de luni întregi, pe tot cuprinsul Balcanilor, împotriva celui mai puternic imperiu al vremii, cel otoman. Guvernator și regent al Ungariei, omul cel mai bogat din acest regat, Iancu s-a străduit până la final să salveze Constantinopolul. A eșuat, dar a salvat creștinătatea cu prețul vieții în celebra bătălie de la Belgrad, intrând în legendă.

Pentru că a fost catolic și a condus Regatul Ungariei, Iancu de Hunedoara a fost eliminat din galeria marilor figuri cu care a fost populat panteonul eroilor poporului român. Statul român și BOR l-au marginalizat, astfel, pe cel mai important dintre toți conducătorii noștri medievali. Iancu are puține statui în țara noastră, iar la lecțiile de istorie copiii învață câteva rânduri despre el. Nu se dau acatiste, nu e pomenit, poporul cam habar n-are ce-a făcut.

Bătălia în care Iancu devine eroul Europei și salvatorul Creștinătății se întâmpla în iulie 1456, la 3 ani după căderea Constantinopolului. Mahomed strânsese o armată imensă și pornise o campanie care viza cucerirea „porții spre Europa“, adică a Belgradului.

Iancu a avut mari probleme să mobilizeze resursele Ungariei pentru o nouă bătălie decisivă după lungile campanii pe care le purtase până atunci împotriva otomanilor. A apelat la propriile resurse, echipând cetatea cu o garnizoană formată din oamenii săi.

Regentul coroanei maghiare a primit ajutorul Papei, care i-a trimis bani și a chemat creștinii la cruciadă. Păstrarea Belgradului era vitală, deoarece otomanii, aflați în plină expansiune sub comanda acestui sultan tânăr și ambițios, își propuseseră să pătrundă cât mai adânc în Europa. Cum nimeni nu prea reușea, la data aceea, să mobilizeze efective măcar apropiate ca număr și pregătire de cele otomane (care treceau de 100.000), era greu de spus unde s-ar fi oprit steagul sfânt al Profetului.

Asediul Belgradului a durat 18 zile, între 4 și 22 iulie, și a fost literalmente dramatic. La începutul lunii iulie 1456, otomanii au încercuit Belgradul pe uscat și au format o blocadă navală pe Dunăre. Armata lui Iancu avea grave probleme de aprovizionare. Deși flota sa era inferioară celei otomane, la 14 iulie 1456, Iancu de Hunedoara inițiază un atac naval fulgerător. După doar cinci ore, aproape întreaga flotă otomană este distrusă, Dunărea eliberată, iar Belgradul putea primi, din nou, trupe, alimente și arme. După înfrângerea de pe Dunăre, sultanul Mahomed al II-lea intensifică asediul asupra cetății Belgradului. Asaltul final a început în după-amiaza zilei de 21 iulie, cu atacul pedestrimii, care, din a treia încercare, a ajuns la porțile Citadelei, de unde, după lupte crâncene a fost alungată. La un moment dat, otomanii aproape că au reușit să pună steagul cu semiluna pe metereze. Se spune că nobilul Titusz Dugovics și-a sacrificat viața în acea clipă crucială, aruncându-se asupra ienicerului și prăvălindu-se amândoi în hău, odată cu steagul. Bătălia finală a fost una care l-a inspirat mai târziu pe Tolkien în romanele sale. Otomanii și creștinii au dat asalturi, reușind să ajungă de mai multe ori, pe rând, până în marginea taberei adverse. În final, europenii au răzbit, zdrobindu-i pe invadatori și risipindu-i după ce sultanul însuși a căzut de pe cal și a leșinat.

Iancu a rămas stăpân peste tabără, dar în scurt timp zecile de mii de morți rămași pe câmpul de luptă au adus molima. Cel mai mare conducător de oști din istoria românilor a murit trei săptămâni mai târziu, în tabăra sa de la Zemun, în apropierea Belgradului. Unii spun că de ciumă, alții că din cauza rănilor.

Cert este că victoria de la Belgrad a salvat Europa Centrală de invazia turcească pentru încă 100 de ani. Marele succes a născut și un mit, acela al clopotelor trase la amiază în bisericile din Europa în cinstea marii victorii care a salvat creștinătatea.

Iancu și bătălia Belgradului sunt, într-un fel, genul de mit fondator pe care se poate întemeia identitatea viitoarei Europe unite. Popoarele creștine din centrul Europei s-au unit, așa cum aveau s-o facă și mai târziu, la celebrul asediu al Vienei, pentru a respinge niște invadatori teribili. Toate simbolurile unui asemenea mit fondator sunt acolo. Iar românii ar trebui să fie mândri că în fruntea armatei europene a fost un strămoș de-al lor.

Pentru noi, Iancu rămâne singurul comandant român care l-a învins pe un sultan otoman. De-a lungul istoriei, și alți voievozi români au mai obținut succese contra turcilor, dar niciodată n-au făcut asta când l-au avut în față pe sultan. De asemenea, Iancu a fost singurul român care și-a propus un obiectiv atât de ambițios precum aruncarea otomanilor înapoi, peste Bosfor, în Asia de unde veniseră.

Ileana și Marcel Mateescu