NICOLAE DIACONU
(12 nov.1947 – 26 iulie 2005)
În perioada septembrie 1996 – februarie 2001 am avut bucuria de a lucra împreună cu Nicolae Diaconu la Fundația Culturală „Constantin Brâncuși” ca „director economic” (contabil). A fost perioada cea mai prolifică din activitatea Fundației. S-au tipărit 22 numere de revista „Brâncuși” și peste 50 de titluri de cărți.
Nicolae Diaconu s-a dovedit a fi un profesionist desăvârșit în editarea de reviste și cărți. S-a zbătut la Ministerul Culturii pentru a obține subvenții pentru revista „Brâncuși” și anumite cărți din colecția „Brâncușiana”.
A fost primul editor care a apreciat munca autorilor, plătind drepturi de autor pentru colaboratorii revistei și pentru autorii cărților.
A organizat lansarea celor două impresionante albume „BRÂNCUȘI” – ale lui Mircea Deac și Barbu Brezianu, invitând autorii la Târgu-Jiu. Lansarea documentarului-album „Brâncuși în România” al lui Barbu Brezianu s-a organizat la Poarta Sărutului și a rămas ca referință pentru ineditul întâlnirii și calitatea actului de cultură.
Un editor scrupulos la realizarea copertelor de carte, la întocmirea devizelor de preț, perfecționist în sens mai general…Fundația și Editura „C. Brâncuși” funcționau cu trei persoane pe statul de plată: Titu Rădoi – președinte, N. Diaconu – director și subsemnata – gestiune contabilă (în acte: director economic). Noi desfășuram această activitate din dragoste de cultură, pentru presa scrisă și carte. Am difuzat în acea perioadă sute de albume „Brâncuși” – Editura a trăit ani buni din difuzarea acestor albume…
Nicolae Diaconu era un manager înnăscut. În scurta perioadă cât a fost șeful Culturii gorjene – un adevărat profesionist – a încercat să schimbe ceva privind calitatea actului de cultură, în special în domeniul culturii scrise.
Autorul unei proiectate antologii din scriitorii gorjeni ai momentului (rămasă în dactilogramă) a participat, împreună cu Ion Mocioi, Ion Cănăvoiu, Aurel Antonie și Artur Bădița la fondarea Asociației „Gorjul literar”, realizând o foarte bună antologie „Hyperion” – 1980, apărută sub egida Casei Corpului Didactic, structurată pe genuri, cu autori care confirmaseră deja sau vor confirma în anii următori, care au devenit ulterior membri USR și UZPR.
Ca poet, Nicolae Diaconu este autorul a două volume de versuri: Călătorie spre ceilalți (1976) și Doar o transcriere (1990), la care se adaugă, nu chiar multe, unele poezii risipite prin periodice.
Mult mai interesantă este activitatea de recenzent la revistele „Ramuri” (Craiova) și „Literatorul” (București), al unor cărți de rezonanță în epocă și încă de mare interes și azi.
Adunate în volumul În voia literaturii (Ed. Fundației „Constantin Brâncuși”, Târgu-Jiu, 2000, 192 pag.), cronicile și recenziile respective sunt grupate în cinci secțiuni, Sămânță de vorbă, Experiența Infernului, (1944 și după…), Banchet în Mica Valahie, La vreme de tranziție.
Avea o putere de muncă impresionantă. Redacta, corecta, desfăcea revistele și cărțile editate. Lua legătura cu bibliotecile județene din țară, trimiteam colete cu cărțile tipărite și cu revista „Brâncuși”. În acest fel publicațiile editate de Fundația Culturală „Constantin Brâncuși” (inclusiv cărțile autorilor gorjeni!) au ajuns în toată țara și în toate bibliotecile comunale din județul nostru (grație d-nei directoare Alexandra Andrei).
Prima întâlnire cu poetul Nicolae Diaconu s-a produs în toamna anului 1976, când am început să frecventez cenaclul „Columna”, unde era secretar literar. Și aici lua lucrurile în serios: păstra manuscrisele prezentate în cenaclu, ținea un registru cu ședințele curente…
Avea vocația construcției și a zidirii. Și-a construit o mansardă deasupra locuinței (unde intenționa sa înființeze Institutul de cercetări „C. Brâncuși”…), o casă la „muica” la Țicleni și s-a zidit pe sine în scrisul său, în colecția de cărți „Brâncușiana” și revista „Brâncuși”. A fost omul de cultură care a dat cea mai mare importanță culturii scrise în Gorj (alcătuise, cândva, în calitate de consilier-șef, un amplu program editorial, având în plan „scriitori gorjeni de ieri și de azi”… În anul 1998 N. Diaconu propune înființarea Centrului de Artă și Cultură „Constantin Brâncuși” – „instituție de rang municipal, din punct de vedere juridic, dar cu vocație europeană prin deschidere și programe”.
Deși prin Hotărârea Consiliului Local nr. 112/6.07.1998 de înființare a Centrului de Artă și Cultură „Constantin Brâncuși” Târgu-Jiu, se puneau, începând cu 1.07.1998, bazele instituției, prin numirea ca „director interimar” a lui Nicolae Diaconu, lucrurile au luat o întorsătură ciudată, prin măsluirea concursului.
Cel ce elaborase și propusese Regulamentul de organizare și funcționare al nou înființatului Centru de Artă și Cultură „Constantin Brâncuși”, proiectase, totodată, și un impresionant program de derulare a unor activități de înalt profesionalism, dând brâncușiologiei un contur exact și un impuls de autentică efervescență culturală.
Se preconiza înființarea, în cadrul centrului, a unui Institut Brâncuși, a unei edituri proprii, în care să apară în continuare revista trimestrială „Brâncuși” (înființată de el în 1995) și să fie susținută colecția editorială semestrială „Brâncușiana”. Așadar, „un program cultural de importanță națională”
Când se organizau „Zilele culturii scrise” în Gorj, mergeam cu cărțile și revistele editate, și alte cărți, încercând să ducem „lumina” lui Brâncuși, Sorescu și a autorilor gorjeni în diferite locuri din județ. Cred că poate fi numit un „Badea Cârțan modern”… Titlurile de carte și autorii editați ne arată că Nicolae Diaconu nu a făcut rabat de la calitate.
De o adevărată prețuire s-a bucurat Nicolae Diaconu din partea lui Marin Sorescu, încredințându-i rubrica de recenzii în revista „Ramuri” (Craiova), apoi la „Literatorul” (București), din colegiul de redacție al cărora a făcut parte (în „Literatorul” au apărut primele luări de poziție împotriva „soluției Varia” de restaurare).
Ca diriguitor al Fundației Culturale „Constantin Brâncuși” (înființată în 1990), ca director de revistă și editură, cu contract aprobat de Adunarea Generală a Fundației „eu nu sunt «retribuit» – scria N. Diaconu – de la bugetul statului, nici din averea Fundației, ci mă plătesc singur, cu impozitele legale, vânzându-mi munca și talentul, ca orice profesionist al scrisului.
Diaconu s-a opus, de la început, proiectului de restaurare promovat de Radu Varia, președintele Fundațiilor Internaționale „Constantin Brâncuși”, care preconiza dezasamblarea modulelor și înlocuirea axului cu unul de oțel inoxidabil.
Întrucât opoziția consilierului-șef de la Tg.-Jiu obstrucționa derularea „proiectului Varia”, la 19 februarie 1996, N. Diaconu este demis prin fax de către ministrul Viorel Mărgineanu (tot prin „jocuri de culise” în aprilie 1995 se obținuse demiterea lui Marin Sorescu). Va fi desființat și Complexul Cultural „Constantin Brâncuși”, care nu își realizase scopurile pentru care a fost creat.
Întregul dosar al acestei ample și controversate acțiuni de restaurare se află în cele două cărți editate: Prima carte albă asupra Capodoperei (1997) și A doua carte albă asupra Capodoperei (2001).
Casa natală a sculptorului de la Hobița (înscrisă între timp pe lista monumentelor istorice protejate), aflată și azi într-o stare de degradare la doar câteva zeci de metri de Casa muzeu (aparținând, de fapt, lui Calistrat Blendea și adusă acolo în 1970/71 pe locul unde fusese adevărata casă părintească a sculptorului – „Gorjeanul”, 22 aug. 2001).
Întregul dosar se află în documentarul Cel de al treilea destin al Casei Brâncuși (Tg.-Jiu, 2002), în care sunt adunate trei studii, semnate de Ion Pogorilovschi (Memoria stâlpilor casei natale, pp.22-41), Doina Frumușelu (Soluție de restaurare și conservare a Casei Constantin Brâncuși, pp. 42-61) și Nicolae Diaconu (Cel de-al treilea destin al Casei Brâncuși, pp. 7-21).
Ion Cepoi în anul 2005 scria: „Am crezut dintotdeauna și cred și acum că Nicolae ca poet, eseist, redactor al revistelor «Literatorul» și «Ramuri», făcător el însuși de reviste și cărți de anvergură națională a fost una dintre cele mai strălucitoare minți pe care le-a avut Gorjul ultimelor decenii. Mai mult, a fost printre puținii gorjeni rămași în Gorj a cărui personalitate avea dimensiuni naționale”.
Un om direct, franc, fără menajamente, dificil pentru cine nu-l cunoștea. Rămâne un reper de cinste și corectitudine…
Nicolae Diaconu a plecat într-o mai veche „călătorie spre ceilalți” la fel de demn și de discret cum a locuit printre noi.
Zoia Elena DEJU
Atunci când a părăsit atelierul lui Rodin, o persoană din cercurile intelectuale de stânga i-a comandat lui Constantin Brâncuşi o statuie pentru întemeietorul învăţământului românesc modern, ministrul Spiru Haret, despre care genialul sculptor avea o impresie deosebită, cu toate că: „Haret mi-era simpatic: un matematician care se ocupa de luminarea satelor, dar, n-am să portretizez în marmură pe defuncta excelenţă îmbrăcată în redingotă”, afirma cu o uşoară ironie sculptorul, deoarece simbolul portretizării era o fântână, iar, «Fântâna lui Haret» simboliza un izvor viu imortalizat într-o imagine arhaică şi stilizată pentru una dintre pieţele importante ale Bucureştiului, o fântână cu apă pentru călătorii însetaţi! După spusele lui Brâncuşi, în felul acesta: „Reînviam pentru orăşeni un vechi obicei ţărănesc. La ţară se spune «cişmeaua lui cutare», «fântâna lui cutărică», după numele ctitorilor, iar, pentru a oferi o explicaţie plauzibilă, exponentul strălucit al «sculpturii moderne» se referea la faptul că: „Am văzut pe Haret în redingotă în faţa Universităţii, aliniat soldăţeşte, într-o defilare de statui. O oroare arhitectonică şi plastică. Atunci am terminat cu România. Am revenit acum, la bătrâneţe, adus de dor şi de insistenţele amabile ale d-nei Aretia Tătărescu, doamnă de bun gust de pe meleagurile noastre olteneşti”, chiar dacă, Brâncuşi mai revenea şi la recomandarea sculptoriţei Miliţa Pătraşcu, pentru realizarea unui monument la Târgu Jiu dedicat eroilor din Primul Război Mondial, oferind poporului român şi întregii umanităţi Complexul «Calea eroilor» format din «Masa Tăcerii», «Poarta sărutului» şi «Coloana fără sfârşit», poate opera unică în lume care ilustrează filiaţia dintre «Gorjul istoric şi pitoresc», Atelierul din Montparnasse și yoghinul Milarepa cel mistic şi plin de mistere inconfundabile! Iar, dacă misterul se deapănă ca o poveste despre Brancuşi din perioada lui de maturitate fizică şi creativă care urmează perioadei sosirii la Paris şi a prieteniei cu Modigliani şi a relaţiei cu Martha, unul dintre modelele lui, poate chiar modelul lui preferat este o fiinţă loială şi devotată care îi va rămâne credincioasă până la moartea ei!
Pentru că multe comentarii şi analize biografice despre viaţa şi opera lui Brâncuşi conduc la un fel de cosubstanţialitate cu ideile yoghinului tibetan Milarepa, sunt destui de puţini cei care ignoră unele aspecte din viaţa intelectuală, filosofică şi de iniţiere din teoria şi practica yoghină ale lui Brâncuşi, însă, informaţiile provin de la o serie de personalităţi, istorici de artă, poeţi, scriitori, exegeţi, care s-au referit la faptul că Brâncuşi a «cochetat» cu ideile lui Milarepa, chiar cu o aplecare spirituală care a pus în evidenţă pasiunea genialului artist pentru practicile spirituale ale lui Milarepa, aşa cum este exemplul brâncuşiologului de talie internaţională, Friedrich Teja Bach, care în vasta sa lucrare «Constantin Brâncuşi – Metamorphosen Plastischer Form», Dumont Buchverlag, Köln, în capitolul: «Amintiri despre Brâncuşi, în discuţiile cu artişti» subliniază cu promptitudine aceste aspecte! Desigur, mai sunt şi alţi autori, printre care Jean Cassou (1897 – 1986), scriitor şi istoric de artă, francez care spune că Brâncuşi îl citise pe Milerepa şi cita mereu cuvinte ale acestui yoghin tibetan despre univers, viaţă şi înţelepciune, cu toate că era foarte discret şi taciturn ca în faţa unei forţe întunecate, primitive de dincolo de timp! De asemenea, Jaques Herold (1910, Piatra, România – 1987, Paris) aminteşte faptul că Brâncuşi detesta excesul de exhibiţionism la Picasso şi cu deosebită plăcere pomenea cu admiraţie numele lui Milarepa, iar, Jacqueline Matisse Monier consideră că Brâncuşi ar fi vrut cu plăcere să atingă «Nirvana», cu precizarea că «Milarepa» este cartea lui preferată, singura pe care o are legată. Numai că, odată a fost cuprins de un acces de nerăbdare şi l-a invocat pe Milarepa ca să-I vină în ajutor, mai ales că ajutorul a venit atunci când i-a căzut din bibliotecă în cap, tocmai cartea despre «ventriloc», după care a privit în jur şi a izbucnit în râs, pentru că în acest fel îi venise Milarepa în ajutor! În fine, Isamu Noguchi, artist nterest, mai ntere, elevul japonez al lui Brâncuşi, de la care gorjeanul nteres a învăţat ceea ce înseamnă onestitatea în sculptură, considera că Brâncuşi era nterest de culturile asiatice, de exemplu, de Milarepa şi Zoroastrism, în timp ce Michael Seuphor (1901), scriitor şi artist plastic menţionează faptul că Brâncuşi nu vorbea despre sculpturile sale, ci, vorbea despre alte lucruri, de exemplu, despre Milarepa!
Documente numeroase şi deosebit de relevante despre conotaţia spirituală a operei lui Brâncuşi evidenţiază orientarea către destinaţia Milarepa yoghinul, ca un bogat şi neasemuit izvor de inspiraţie în configuraţia generală a creaţiei marelui sculptor, acest lucru conturându-se în conţinutul maximelor şi aforismelor lui Brâncuşi! Astfel, era privit Milarepa şi analizat prin prisma înclinaţiei tibetanului de maestru teandric şi întemeietor al Şcolii «Kagyii» a budhismului tibetan, recunoscut ca eremit, mistic, poet şi apreciat ca fiind ce de-al doilea Dalai Lama din cultura legendară a Tibetului. Anevoios şi cu multe încercări, Milarepa întrezăreşte calea iluminării, atingând «Nirvana», cea mai înaltă stare a eliberării, iar, primele referiri în cultura occidentală despre existenţa şi opera acestui înzestrat yoghin şi poet au apărut între anii 1908-1925, datorită autorului Jaques Bacot, deoarece în anul 1925 a fost publicată cartea «Poetul tibetan Milarepa», Paris, Editura «Bossard», acesta fiind şi anul în care Constantin Brâncuşi a luat cunoştinţă despre viaţa şi opera mistică a yoghinului tibetan, cu cele o sută de mii de poeme aflate în evidenţa patrimoniului culturii universale! În continuare, vom realiza o analiză comparativă între spusele eremitului tibetan şi reflecţiile transpuse în aforisme ale lui Constantin Brâncuşi, pentru că în timp ce Milarepa spunea: „Pentru mine, Milarepa, întregul univers a fost transformat în aur. Nevoie nu am să strâng aur în pachete şi săculeţe”, cugetătorul între stele care era Brâncuşi, îi răspundea prompt: „Nu mai sunt al lumii acesteia, sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup. Mă aflu printre lucrurile esenţiale”, ca să mai precizăm şi faptul că tibetanul Milarepa, cu nouă secole înaintea lui Brâncuşi, esenţializându-şi viziunea despre viaţă, făcea îndrumarea aceasta: „Înfrânge-ţi dorinţa de distracţie, struneşte-ţi avântul gândurilor. Nu te rătăci căutând mărunţişuri. Oţeleşte-ţi răbdarea!”, pentru ca în tezaurul spiritual şi profund al gorjeanului nostru să se poată concluziona că: „Nu poţi ajunge la lucrurile adevărate decât renunţând la Eu”, adică, la modul simplist al gândurilor lăuntrice! Pătrunzând în străfundurile predestinării, Milarepa se confesa uneori astfel: „Sunt conştient că voi muri, dar inconştient de ora morţii. De aceea, ca să cuceresc perfecta Stare de Budha, nu am timp de pierdut în discuţii nefolositoare”, pe fundalul acesta al «celei mai înalte filosofii a omului», cum spunea Sfântul Vasile cel Mare, genialul Constantin Brâncuşi concluzionând în stilul său original: „Cine nu iese din Eu, nu atinge absolutul şi nu descifrează viaţa”, adică, nu ajunge la simplitatea care dezvăluie totul în jurul nostru! Desigur, genialul «părinte al sculpturii moderne» este un artist al imaginii şi al creativităţii în reflecţia spirituală, cel care nu şi-a propus ca să-l depăşească pe tibetanul Milarepa în pătrunderea gândurilor nepătrunse, dar, el a înţeles de la yoghinul practician care spunea că: „Ocupându-te de lucruri lumeşti, nu gândeşti la apropierea morţii căci, brusc, ea apare ca un trăsnet ce bântuie în jurul tău, urlând”, sau: „Creaţiile spirituale sunt mai multe decât firicelele de praf care dansează în razele soarelui”, iar, în acest fel, Constantin Brâncuşi a înţeles un adevăr incontestabil prin care spune: „În mine locuieşte un monstru care ia toate formele şi este insesizabil”, tocmai pentru a scoate în evidenţă faptul că cioplitorul pietrei, al lemnului şi şlefuitorul metalului, îşi aşteaptă pe deplin hermeneutica explicaţie, cu toate că brâncuşiologi însemnaţi cum ar fi Constantin Zărnescu, în «Aforismele şi textele lui Brâncuşi» sau Sorana Georgescu-Gorjan, în cartea «Aşa grăit-a …Brâncuşi», ne-au lăsat să înţelegem că o parte din gândirea expeditorului Milarepa yoghinul, îşi află destinatarul în creaţia artistică şi în tezaurul spiritual al genialului sculptor Constantin Brâncuşi.
-V.G. Domnule profesor dr. Constantin Arcuş, la aproape o lună şi jumătate de când ne-am întâlnit la Rădineşti, în această Săptămână a «Triodului», aş dori să vă întreb, care sunt problemele importante pentru care v-aţi străduit să le rezolvaţi şi pentru care vă osteniţi în continuare ca un artizan deosebit al vieţii culturale şi educaţionale din această frumoasă localitate gorjeană?
-C.A. Să vă spun că nu e totul, pentru că având în vedere cunoștințele noastre cu cercetători chinezi și cu oameni de afaceri chinezi, este posibilă o colaborare extinsă care să conducă la obținerea unor rezultate deosebite.
-V.G. Aveţi o gândire modernă de manager sui generis, domnule profesor dr. Constantin Arcuş, de aceea, cred că ştiţi mult mai multe lucruri decât puteţi spune!
Supremaţia ineluctabilei curgeri a timpului şi conotaţia imensităţii spaţiului cosmic deschid perspectiva unei filiaţii înre magia tibetanului Milarepa şi profunzimea creaţiei brâncuşiene, pentru a căuta să apropie mintea omenească de lumina proniei divine. Brâncuşi a reuşit să desluşească în întreaga lui viaţă o practică spirituală deosebită şi îndrumătoare, iar mentorul său spiritual a fost marele yoghin poet tibetan Milarepa, care îl veghea şi îl îndruma din planul său astral.
Îndreptat pe calea cea bună, Milarepa a urmat o asceză extrem de severă pentru a compensa faptele rele şi a atinge starea de iluminare spirituală, astfel că şi-a câştigat renumele nu doar datorită realizărilor sale spirituale, ci şi datorită numeroaselor cânturi spirituale pe care le-a compus cu scopul de a ajuta fiinţele umane să ajungă cât mai repede la starea de eliberare spirituală, iar, în felul acesta, reperul spiritual al lui Brâncuşi a fost un ascet care şi-a transpus înţelepciunea în poeme de o inegalabilă frumuseţe şi de folositoare învăţătură.
În opinia brâncuşiologilor, lumea orientală a exercitat o fascinaţie deosebită asupra lui Brâncuşi, ştiut fiind faptul că ajuns la Paris, marele sculptor a vizitat muzee, printre care şi muzeul «Guimet», unde era interesat de piesele orientale. În acest scop, Brâncuşi a fost fascinat de arta Asiei de sud-est şi de cea a Indiei, cu statuile specifice de bronz lustruit, găsind în arta simbolică orientală, la fel ca şi în folclorul românesc, unele sensuri profunde care stau la temelia creaţiei arhaice a popoarelor. Autorul atâtor opere nemuritoare a fost în felul său un tradiţionalist al artelor sacre şi unul dintre puţinii artişti care au menţinut principiile a ceea ce se numeşte artă a sacralităţii, a cărei esenţă constă în a merge până la origini, până la sufletul cel tainic şi profund al existenţei, pentru că: „Ne regăsim cu toţii la sfârşitul unei mari epoci şi este necesar să ne reîntoarcem la începutul tuturor lucrurilor şi să regăsim ceea ce s-a pierdut”, spunea marele artist ca un trăitor al zilelor noastre!
Spre sfârșitul anului trecut, cu prilejul unui eveniment literar organizat de către Asociația Cercetărilor și Autorilor de Carte Gorjeni „Al. D. Șerban” Târgu Jiu, am avut onoarea și plăcerea de a-l întâlni și a discuta cu profesorul și scriitorul Adrian Romeo Șișiroi, care a avut amabilitatea de a-mi înmâna și câteva din cărțile de autor ale domniei sale, la care voi încerca să mă opresc succint, în cele ce urmează.
Volumul următor, intitulat „Cufărul cu amintiri” (Editura PIM, Iași, 2023) este în fapt o continuare a primului la care ne-am referit anterior, axat, în prima parte, pe viața de la oraș, cu aspecte însoțite de imagini fotografice în scurtele povestiri: „Generația cu cheia de gât”, „Jocurile generației mele”, „Magazine”, „Crăciunul în comunism”, „Pădurea de antene TV de pe blocuri”, „Întreruperea curentului electric” și „Obiecte din anii 80 explicate pentru generația Internet”. În cea de-a doua parte a cărții, autorul face câteva referiri și la ”viața de la țară” în scurtele povestiri: „La munca câmpului”, „La sărbători” și „Nunta”.
Recent, în cadrul primei reuniuni din acest an a membrilor Filialei „Jean Bărbulescu” a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, care s-a desfășurat în sala Muzeului Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu” Târgu Jiu, pe 20 ianuarie a.c., a avut loc și prezentarea noului număr al revistei „Cronica Olteniei”.
În 2026 se împlinesc 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, iar această aniversare este marcată prin spectacolul multimedia de mare succes „Brâncuși, dragostea mea!”, care va fi prezentat pentru prima dată pe scena Teatrului Național, luni, 9 februarie, în Sala Atelier.
