„În aer și pe pământ stăruia liniștea adâncă a pădurii; de jur împrejur, pe mari depărtări, cerul înalt, fără pată, bătea în verde, oglindind în el pădurea întreagă… De undeva de pe uscat, această pădure se putea zări ca un țărm foarte îndepărtat, împădurit, așezat de cealaltă parte a mării…. Stejari înalți, seculari, frasini și plopi cărora nu li se putea zări vârful… Liane uriașe, carpeni de tot felul și viță sălbatică se cățărau, se împleteau pe cei mai înalți arbori, se aruncau somnoros dintr-unul într-altul și urcau până se pierdeau în bolțile de deasupra, unde ochiului nostru îi era imposibil să pătrundă.”( Pădurea Letea, în descrierea lui Traian Coșovei)
Și amintirile aceluiași Traian Coșovei: „Trei luni de zile, cât dura vacanța de vară, tata mă lua cu el în Deltă, prin locuri numai de el știute, ce n-au apărut niciodată pe vreo carte poștală… ne rătăceam amândoi prin pădurea Letea, pândeam împreună pelicanii, dormeam noaptea pe pontoane plutitoare.”
Pădurea Letea este situată în județul Tulcea, în nord-estul Deltei Dunării, între brațele Chilia și Sulina, la 23 de km nord-vest de orașul Sulina, pe teritoriul comunei C.A. Roseti. Începe din nordul satului Letea și se întinde pe o suprafață de aprox. 5000 de hectare, dintre care 2825 reprezintă zonă strict protejată.
Este cea mai veche rezervație naturală din România ( o suprafață de 500 de hectare a fost declarată, în 1938, rezervație naturală, Hasmacul Mare). Totodată, este cea mai nordică pădure subtropicală din Europa.
Nu e o pădure compactă, întreaga zonă protejată fiind formată din fâșii de copaci, hasmacuri (denumire dată de turci pe vremea când Dobrogea era pașalâc turcesc), așezate pe și între dunele de nisip, relieful constituind o alternanță de dune și depresiuni alungite (japșe), care legau interiorul grindului Letea cu restul apelor Dunării. Aceste dune, formate din scoică marină și nisip foarte fin, alb, sunt urmarea retragerii apelor mării, în urmă cu 6000 de ani.
Printre arborii care populează pădurile de hasmac se regăsesc stejari seculari (stejarul pedunculat și brumăriu), plopul alb și plopul cenușiu, frasinul comun și frasinul pufos, aninul negru și salcia.
Ca-n descrierea lui Traian Coșovei, lianele înfășoară trunchiurile noduroase și contorsionate ale copacilor. Liana dobrogeană, iedera, vița sălbatică, hameiul, curpenul – toate alcătuiesc o țesătură care dă peisajului un aspect de junglă, lăsând privitorului senzația că a pătruns într-un spațiu ireal, mai ales că, la doar 300 de metri, te poți întâlni cu deșertul.
Din cauză că doar unele ramificații ale rădăcinilor coboară în jos, spre pânza freatică, arborii pot fi doborâți de vânt.
Pe timpul iernii, vântul poartă nisipul de la o dună la alta, în urmă cu zeci de ani ajungând până-n gospodăriile din satele vecine, însă datorită vegetației formate pe ele, în timp, dunele au devenit mai stabile.
Pădurea conține un număr însemnat de specii de arbuști, iar în porțiunile mai înalte, cu sol arid și dune nisipoase, o vegetație ierboasă săracă, adaptată condițiilor determinate de precipitații reduse și temperaturi ridicate. La sfârșitul lui iunie, întregul peisaj al dunelor se colorează în roșu, iar responsabil de această schimbare este cârcelul de nisip, o plantă cu fructe roșii, asemănătoare murelor.
Pădurea Letea reprezintă un biosistem subtropical, a cărui biodiversitate cuprinde peste 3000 de specii de viețuitoare, 2000 dintre acestea fiind insecte. Porumbelul de scorbură, turturica, grangurele, coțofana, pițigoiul mare, vulturul codalb, șoimulețul de seară, pupăza, dumbrăveanca sau prigoria sunt doar câteva din cele 124 de specii de păsări identificate, care trăiesc în pădure. Altele sunt păsări de baltă sau doar oaspeți pe timpul iernii.
Traversând anotimpurile, pădurea Letea își schimbă nuanțele, de la verdele crud al frunzelor și-al ierburilor, la maroniul toamnelor târzii peste care se-așterne zăpada. Dar nu înainte de a-și întâmpina vizitatorii cu prospețimea lăcrămioarelor, cu roșul macilor și cu miresmele orhideelor.
Pădurea Letea este asaltată de turiști în timpul verii. Ajung cu bărcile, pe canalele Dunării, iar pentru plimbări prin pădure apelează la localnici, care folosesc căruțe trase de cai. Și satul Letea are farmecul lui. Mic și izolat, cu case acoperite cu stuf, cu pereții albaștri, cu nisipul pe care-l poartă vântul pe ulițe, cu o mână de locuitori… Îți dă sentimentul că intri într-o lume nebănuită.
Anual vin mii de turiști români și străini să descopere frumusețea acestei lumi și ultimii cai sălbatici ai continentului în habitatul lor natural, deveniți un simbol al deltei. Dincolo de valoarea de patrimoniu, ei reprezintă o atracție turistică. Fac parte din itinerarele de o zi organizate din Tulcea, Mahmudia, Murighiol și din alte localități apropiate.
Pădurea în sine e un tărâm magic, însă toți cei care ajung aici vin cu speranța că se vor întâlni cu hergheliile care pasc libere pe sub stejari sau aleargă pe grindurile marine. În zilele caniculare de vară caii pot fi văzuți în zonele deschise în primele ore ale dimineții și după apusul soarelui, pentru că, la lăsarea arșiței, caută umbra vegetației.
Primăvara oferă un adevărat spectacol al forței și măreției lor. Sunt organizați în turme conduse de armăsari care în această perioadă își dispută supremația prin lupte impresionante.
Nu sunt singurele imagini care compun tabloul, iar admirația, fascinația pe care ele le trezesc vizitatorilor nu sunt singurele emoții. Caii epuizați de frigul iernii și de lipsa hranei, păscând înconjurați de fumul provenit de la focurile aprinse de localnicii care-și curăță terenurile fac și ei parte din același peisaj, iar fascinația lasă loc compasiunii.
Perioada optimă pentru vizitarea pădurii Letea este sfârșitul lui mai și începutul lui iunie, când temperaturile sunt potrivite și țânțarii încă n-au devenit un dușman declarat. Totodată, e intervalul perfect pentru a surprinde natura în splendoarea ei. Turiștii pasionați de experiențe inedite, în afară de vegetația luxuriantă și de cai, pot descoperi puii păsărilor. Călătoria în sine în aceste locuri este o aventură, iar istoria cailor o poveste cu lumini și umbre.
Caii care cutreieră dunele sunt descendenții exemplarelor domestice abandonate, care s-au adaptat la mediul arid dezvoltând instincte de supraviețuire.
La începutul anilor 80, cabalinele din România au fost afectate de anemia infecțioasă. În această situație, mulți crescători și-au abandonat caii din cauza costurilor ridicate ale întreținerii lor. Abandonul a continuat și după 89, când localnici deținători de mașini agricole și autoturisme, au considerat că nu le mai sunt utili și i-au lăsat liberi.
Studiile făcute menționează folosirea cailor la lucrările agricole și silvice din deltă în perioada comunistă și lăsarea lor în natură odată cu desființarea cooperativelor. Un aspect al acestui fenomen este și acela că unii localnici nu-i mai puteau întreține. E posibil să li se fi adăugat cai din Bugeacul ucrainean, care ar fi putut să traverseze canalul Chilia în perioadele de îngheț.
Deși s-a estimat că în grindul pe care se află și pădurea Letea trăiesc între 2000 și 4000 de cai sălbatici, numărătorile mai recente au stabilit aprox. 2000, care trăiesc liberi pe o suprafață protejată, de 2800 de hectare.
Dar istoria cailor sălbatici din Deltă (cea mai mare populație a lor trăind în Pădurea Letea), coboară în trecut, până în Pleistocen, când strămoșii celor de astăzi au populat stepele Bugeacului și zonele în care s-a format ulterior Delta Dunării, fiind vânați pentru hrană de către primii oameni, iar mai târziu, domesticiți pentru a a fi folosiți în gospodării.
Termenul care denumește calul sălbatic, preluat dintr-un vechi dialect turcic, este tarapan, iar denumirea științifică este Equus ferus ferus. Se cunosc două subspecii ale calului sălbatic, care a trăit în armonie cu natura două milioane de ani: Tarapanul de stepă (Equus ferus gmelini) și Tarapanul de pădure (Equus ferus sylvaticus).
Ultimii tarapani au dispărut cu aproximativ 100 de ani în urmă, însă hergheliile care pasc acum libere în deltă poartă și genele lor, unele exemplare diferențiindu-se de celelalte prin copita lățită și aspectul asemănător cu al acestor cai din vechime – un semn al continuității raselor primitive de cai domesticiți.
În același timp, poartă genele cailor tuturor populațiilor care au trecut prin această zonă de-a lungul timpului – tătari, cazaci, turci…
Când au migrat către Delta Dunării, haholii au venit cu turmele lor de vite și cai domestici. Și soarta acestora a fost să ajungă în sălbăticie când n-au mai fost utili. Domesticirea cailor sălbatici și abandonarea lor – două fețe ale relației cailor cu oamenii sau a oamenilor cu caii. Depinde din ce parte privim.
Asociațiile pentru protecția animalelor și administrațiile locale au poziții divergente în privința cailor de la Letea, de la gardurile de sârmă ghimpată care protejează rezervația naturală, pe motiv că, din lipsă de iarbă și frunze, se hrănesc cu scoarța copacilor și cu lăstari, afectând vegetația, până la propunerile de microcipare.
Deși legislația din România prevede că „ecvidele de pe teritoriul României sunt supuse în mod obligatoriu procesului integrat de identificare și înregistrare a animalelor”, fără a fi prevăzută o excepție pentru caii din deltă, activiștii de mediu au semnalat faptul că o astfel de acțiune ar pune în pericol siguranța cailor, întrucât ar da samsarilor posibilitatea să se declare stăpânii cailor liberi, mai ales că există precedente în acest sens.
Cercetările făcute și mărturiile unor localnici au dezvăluit o realitate crudă, care s-a întins pe mai mulți ani, aceea a maltratării și exploatării cailor. Localnici implicați, de dragul câștigului, în prinderea cailor pentru samsari, fugărirea lor cu motorete și ATV-uri, înghesuirea în camioane și tiruri, cu tendoanele tăiate, ca să stea liniștiți în timpul transportului până la abatoare, și transformarea în delicatese gen Mortadella…
Masacrarea cailor din Delta Dunării a luat sfârșit în mai 2011, prin intervenția Organizației Vier Pfoten.
Chiar dacă sunt ajutați să treacă peste iarnă, ei rămân în continuare supuși intemperiilor. O știre transmisă în februarie 2026, pe canalul PRO TV, semnalează moartea a zeci de cai din cauza gerului și a lipsei de hrană.
O dispută mai puțin importantă, prin comparație cu preocupările pentru bunăstarea cailor din pădurea Letea, se poartă la nivelul terminologiei cai sălbatici/cai sălbăticiți. Evident, caii abandonați de-a lungul timpului s-au sălbăticit, învățând să se descurce singuri în natură ( exceptându-i pe cai mai puțin rezistenți), iar puii lor s-au născut în libertate și, la rândul lor, au născut alți pui în natură, fără vreun contact cu oamenii în afara celui vizual, pe câmp, deci sunt cai sălbatici. Arată și se poartă ca niște cai sălbatici, cum sunt Mustangii americani și alți cai aflați în situații similare, în zone diferite ale globului.
Deși se recunoaște contribuția lor la dezvoltarea turismului local, din dorința de a proteja ecosistemul pădurii Letea, administrația parcului e de părere că ei sunt dăunători pentru pădure, deși, în vremea veche, tarapanii au trăit în armonie cu natura. Dar nu întotdeauna și cu omul.
Caii sălbatici din stepa Bugeacului sunt menționați și de Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei: „Pe lângă hotarele Moldovei se găsesc de asemenea mari herghelii de cai sălbatici, care nu se deosebesc cu nimic de cei domestici, doar că sunt ceva mai mici și au copitele late de o palmă și mai bine, altfel vârtoase și rotunde. Pe aceștia îi cumpără de obicei sciții din Bugeac și îi cresc pentru ospețe sau pentru trebuințele casei.
Toamna, când toată partea aceasta este udată de ploi necontenite și se preface în mocirlă, ei hotărăsc ziua și locul unde să se adune; atunci umplu toate câmpiile din jur de chiote și răcnete. Caii, la auzul răcnetelor care răsună din toate părțile pe câmpii, aleargă zăbăuci încoace și încolo și, negăsind nicăieri vreun loc liniștit, sunt mânați în acest fel în mijlocul vreunei pășuni mlăștinoase, cărora ei le zic ghioluri. Cum din pricina copitelor late nu mai pot fugi de aici și rămân înglodați, tătarii azvârl în ei cu săgeți și sulițe. O parte din cai sunt prinși vii, altă parte, uciși; după aceea și-i împart între ei cum socot.” ( Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, partea I, Capitolul VII; p.21)
Caii de la Letea fac parte din Patrimoniul Unesco din 1992, în sensul că trăiesc în pădurea Letea, care este o arie protejată a Patrimoniului UNESCO, și se bucură de interesul turiștilor străini, care apreciază frumusețea locurilor din țara noastră, dar, pe lângă sentimentul firesc de mândrie națională, mai este încă loc pentru empatie și responsabilitate.
Surse bibliografice:
https.//ro.wikipedia.org
https://www.descoperadeltadunarii.ro
