Anniversarium: Constantin Brâncuși 150

Prima întrebare, care se iscă atunci când se pune problema să faci o incursiune în jurul operei şi personalităţii lui Constantin Brâncuşi, nu poate să nu fie aceasta: ce oare s-ar mai putea scrie, enunţa, despre genialul sculptor, atunci când ai înaintea ta zeci şi zeci de cărţi şi monografii, multe alte analize şi eseuri, articole de tot felul, care mai de care mai lămuritoare ale vieţii şi operei marelui sculptor? E drept că, beneficiind de avantajul aflării în preajmă, sub luminătoarele umbre ale tripticului sculptural monumental, existent în Târgu Jiu, fiinţa mea se recunoaşte dintru început ca având o îmbogăţire de karmă personală, şi asta se poate extrapola şi la cea a locului pe care îl înnobilează. Energiile ce se dezvăluie din formele iscoditoare de spirit pot să te atingă sau nu cu mângâietoare inspiraţie, cu şocul revelator ori pot să rămână ascunse impenetrabilei indiferenţe. Undele nu se pot genera decât pe lacurile liniştite, iar în apele învolburate singurul ţel este supravieţuirea, nicidecum plutirea meditativă. Tocmai această limpezime, linişte, profunzime te ademeneşte să te scufunzi în meandrele sensurilor străluminate de înţelesuri pline de Tăcere, Emoţie şi Înălţare, adică de Bucurie Curată. Artistul este singura fiinţă care poate să mângâie, să pipăie nesfârşirea. El este ca un miner care scoate la suprafaţă din hăul fără margini mostre ale momentelor tainice pentru a încălzi, a înmuia, a readuce în sine spiritul fugit prin prejur. „Dacă sculptura este însă o modelare care iradiază din nucleul ei interior, în care toate formele trimit la nucleu, ea vibrează în ea însăşi într-un spaţiu propriu, diferit de realitatea noastră.” (Heinrich Lutzeler) Brâncuşi a descoperit, de fapt a înapoiat nesingurătatea omului, a tăiat distanţele dintre privitor şi privit, dintre atingere şi atins. A reuşit să înţeleagă şi să se facă înţeles cu inima, acea inimă către care îngenunchiez în rugăciune, căci nu prin simpla punere la pământ a genunchiului logosul se înfiinţează. Creaţiile lui despre asta povestesc, despre înălţarea către un sine trăitor ca eleutheros sikalos kagathos. El este cel care a adus metoda maieuticii printr-o altfel de comunicare, la nivelul dialogului dintre om şi materie sau dintre idee şi formă întru aflarea printre lucrurile esenţiale. Americanul Carl Sandburg remarca, într-un eseu poematic, tocmai vocaţia marelui sculptor de a descoperi tainele lucrurilor: „…el ştie cum unduie firele de păr în buclele şi coadele de pe capul unei femei; şi o ştie de atâta vreme, încât nu uită de unde au venit şi – încotro pleacă; şi scotoceşte-n adânc după tainele întâilor şi ale celor mai de mult făcători de forme”. El a știut că lasă o moștenire totemică pentru a ne aduce mereu în conștiință locul și sufletul locului, situându-ne la hotarul dintre a vedea și a înțelege rostul tematic al existenței – calea și țelul! ”Există un țel în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te desprinzi de tine însuţi.” (C.B.) Să te desprinzi, dar să nu te pierzi! Și noi cei de după Brâncuși, cei care am venit din Tăcere, Sărut și Nesfârșire, am aflat, cumva și calea dorului – a încredințării că suntem parte a ceva cu un permanent dor de Acasa Infinitului. Brâncuși ne-a oferit o altă perspectivă de a afla cine și unde suntem, nu prin indiferență, ci să privim cu insistență în noi și împrejurul nostru căutând esența aceea care aduce bucurie, care ne descoperă forma adevărată din jocul luminii și a umbrei și ne arată sclipirea.