În ultima decadă a lunii iulie din acest an, 2026, s-au împlinit 570 de ani de la cea mai mare victorie a unui comandant român pornit în fruntea unei cruciade europene – bătălia câștigată de Iancu la Belgrad împotriva otomanilor conduși de însuși sultanul Mahomed al II-lea, care a rămas cunoscut în istorie cu supranumele de Cuceritorul, fiind cel care reușise performanța de a intra în orașul Constantinopolul, considerat până la el inexpugnabil.
Prin căderea Constantinopolului în 1453, Mahomed al II-lea devine sultanul care a dat lovitura de grație Bizanțului punând capăt unui stat ce a fost martorul a 12 secole de istorie europeană, orientală și africană. Ulterior drumul turcilor spre Europa centrală devine deschis. Singura piedică serioasă ce stătea în fața revărsării islamului spre centrul și apusul Europei era Cetatea Belgradului.
La trei ani distanță după cucerirea Constantinopolului, Mahomed al II-lea a decis să cucerească și această ultimă redută. A pregătit o armată numeroasă, echipată cum nu mai fusese alta, convins că avea victoria asigurată. Pentru reușită, avea să dea piept cu o armată mult mai mică, adunată la repezeală de prin statele Europei Centrale, neunitare, insuficient pregătită, cu nobili aroganți care-și disputau între ei planurile de bătaie, care mai de care mai încrezători în propriile lor idei strategice.
În cele din urmă comanda supremă a fost acordată, la insistențele Papei, unui bărbat cu un prestigiu uriaș, cu un talent militar de excepție, care a sacrificat totul, inclusiv viața, pentru apărarea Creștinătății. El reușise să-i bată în mai multe rânduri pe turci, dar până atunci nu avusese în față pe însuși Mahomed, un bărbat tânăr, deosebit de ambițios, bun strateg, dornic de prestigiu și de extindere a granițelor imperiului, cel mai puternic și mai mare la acel moment. Mahomed nu acorda prea mari șanse unui conducător oarecare, care abia era regent într-o țară destul de mică a Europei. Se pare că acum, meritele acestui mare OM sunt pe cale de a fi uitate. Este vorba de voievodul român IANCU DE HUNEDOARA, care pentru merite deosebite ajunsese guvernator și conducătorul de facto al Ungariei.
Iancu de Hunedoara este, de departe, cel mai nedreptățit dintre toți marii conducători ai istoriei noastre. Erou național în Ungaria, Serbia, Croația și Slovacia, cu statui și monumente în toate aceste țări, românul Iancu de Hunedoara a avut un singur monument în țara sa, și acela ridicat de maghiari și distrus de naționaliștii băștinași. Doctorul în istorie Andrei Pogăciaș s-a ocupat recent de fabuloasa poveste a vieții și morții celui mai mare comandant militar al Europei din secolul al XV-lea. Într-o epocă în care în Occident bătăliile implicau câteva mii sau, uneori, chiar câteva sute de oameni, Iancu a condus zeci de mii de ostași, cruciade și campanii istovitoare timp de luni întregi, pe tot cuprinsul Balcanilor, împotriva celui mai puternic imperiu al vremii, cel otoman. Guvernator și regent al Ungariei, omul cel mai bogat din acest regat, Iancu s-a străduit până la final să salveze Constantinopolul. A eșuat, dar a salvat creștinătatea cu prețul vieții în celebra bătălie de la Belgrad, intrând în legendă.
Pentru că a fost catolic și a condus Regatul Ungariei, Iancu de Hunedoara a fost eliminat din galeria marilor figuri cu care a fost populat panteonul eroilor poporului român. Statul român și BOR l-au marginalizat, astfel, pe cel mai important dintre toți conducătorii noștri medievali. Iancu are puține statui în țara noastră, iar la lecțiile de istorie copiii învață câteva rânduri despre el. Nu se dau acatiste, nu e pomenit, poporul cam habar n-are ce-a făcut.
Bătălia în care Iancu devine eroul Europei și salvatorul Creștinătății se întâmpla în iulie 1456, la 3 ani după căderea Constantinopolului. Mahomed strânsese o armată imensă și pornise o campanie care viza cucerirea „porții spre Europa“, adică a Belgradului.
Iancu a avut mari probleme să mobilizeze resursele Ungariei pentru o nouă bătălie decisivă după lungile campanii pe care le purtase până atunci împotriva otomanilor. A apelat la propriile resurse, echipând cetatea cu o garnizoană formată din oamenii săi.
Regentul coroanei maghiare a primit ajutorul Papei, care i-a trimis bani și a chemat creștinii la cruciadă. Păstrarea Belgradului era vitală, deoarece otomanii, aflați în plină expansiune sub comanda acestui sultan tânăr și ambițios, își propuseseră să pătrundă cât mai adânc în Europa. Cum nimeni nu prea reușea, la data aceea, să mobilizeze efective măcar apropiate ca număr și pregătire de cele otomane (care treceau de 100.000), era greu de spus unde s-ar fi oprit steagul sfânt al Profetului.
Asediul Belgradului a durat 18 zile, între 4 și 22 iulie, și a fost literalmente dramatic. La începutul lunii iulie 1456, otomanii au încercuit Belgradul pe uscat și au format o blocadă navală pe Dunăre. Armata lui Iancu avea grave probleme de aprovizionare. Deși flota sa era inferioară celei otomane, la 14 iulie 1456, Iancu de Hunedoara inițiază un atac naval fulgerător. După doar cinci ore, aproape întreaga flotă otomană este distrusă, Dunărea eliberată, iar Belgradul putea primi, din nou, trupe, alimente și arme. După înfrângerea de pe Dunăre, sultanul Mahomed al II-lea intensifică asediul asupra cetății Belgradului. Asaltul final a început în după-amiaza zilei de 21 iulie, cu atacul pedestrimii, care, din a treia încercare, a ajuns la porțile Citadelei, de unde, după lupte crâncene a fost alungată. La un moment dat, otomanii aproape că au reușit să pună steagul cu semiluna pe metereze. Se spune că nobilul Titusz Dugovics și-a sacrificat viața în acea clipă crucială, aruncându-se asupra ienicerului și prăvălindu-se amândoi în hău, odată cu steagul. Bătălia finală a fost una care l-a inspirat mai târziu pe Tolkien în romanele sale. Otomanii și creștinii au dat asalturi, reușind să ajungă de mai multe ori, pe rând, până în marginea taberei adverse. În final, europenii au răzbit, zdrobindu-i pe invadatori și risipindu-i după ce sultanul însuși a căzut de pe cal și a leșinat.
Iancu a rămas stăpân peste tabără, dar în scurt timp zecile de mii de morți rămași pe câmpul de luptă au adus molima. Cel mai mare conducător de oști din istoria românilor a murit trei săptămâni mai târziu, în tabăra sa de la Zemun, în apropierea Belgradului. Unii spun că de ciumă, alții că din cauza rănilor.
Cert este că victoria de la Belgrad a salvat Europa Centrală de invazia turcească pentru încă 100 de ani. Marele succes a născut și un mit, acela al clopotelor trase la amiază în bisericile din Europa în cinstea marii victorii care a salvat creștinătatea.
Iancu și bătălia Belgradului sunt, într-un fel, genul de mit fondator pe care se poate întemeia identitatea viitoarei Europe unite. Popoarele creștine din centrul Europei s-au unit, așa cum aveau s-o facă și mai târziu, la celebrul asediu al Vienei, pentru a respinge niște invadatori teribili. Toate simbolurile unui asemenea mit fondator sunt acolo. Iar românii ar trebui să fie mândri că în fruntea armatei europene a fost un strămoș de-al lor.
Pentru noi, Iancu rămâne singurul comandant român care l-a învins pe un sultan otoman. De-a lungul istoriei, și alți voievozi români au mai obținut succese contra turcilor, dar niciodată n-au făcut asta când l-au avut în față pe sultan. De asemenea, Iancu a fost singurul român care și-a propus un obiectiv atât de ambițios precum aruncarea otomanilor înapoi, peste Bosfor, în Asia de unde veniseră.
Ileana și Marcel Mateescu
