Pentru astăzi vă propun un interviu cu Constantin (Costel) Dobrițescu – pictor consacrat și poet prin vocație. Cu un parcurs artistic de câteva decenii, numeroase expoziții personale și de grup, precum și o activitate literară discretă, dar profundă, artistul și-a construit un univers în care pictura și poezia se completează firesc. În dialogul care urmează artistul își deschide sufletul și ne invită într-o călătorie prin amintiri, inspirație și reflecții despre rolul artei în viața omului.
Ana Ionele, reporter: Pentru început, vă invit să le spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră cititorilor care încă nu vă cunosc!
Constantin Dobrițescu – pictor: Sunt născut într-un sat de lângă Târgu-Jiu unde, așa cum zicea odată prietenul-scriitor Cristian George Brebenel „dealul se ridica direct din câmpie”, în comuna Dănești-Gorj. Am copilărit la țară cu vite și multă muncă unde totul e atât de frumos. Am fost fascinat de pădure, de lunci și zăvoaie, astea fiind lucrurile care m-au incitat să devin pictor, ca să le pot reda pe pânză, spre aducere-aminte. În copilărie nu aveam acasă o bibliotecă, doar 3-4 cărți însă eram pasionat de lectură, dacă găseam pe câmp un ziar mototolit în care un țăran avusese învelită mâncarea, îl luam să-l citesc. Altădată m-am urcat în pod la un bătrân care fusese pe front și venise cu divizia Tudor Vladimirescu de la ruși, știam de la el că avea o valiză cu cărți, luam câte una s-o citesc și o puneam înapoi peste un timp. Atunci am citit viața romanțată al lui Ulianov (Lenin) dar și povestea lui Aurel Vlaicu. Deseori mergeam la bunica mea care stătea peste drum, știam ca acolo găsesc ziare și revista Flacără, iar la câțiva km, biblioteca din comună îmi era mereu loc de desfătare.
Reporter: Domnule Costel Dobrițescu, pictura și poezia sunt două forme diferite de expresie artistică. Cum se întâlnesc ele în universul dumneavoastră interior?
Pictor: Horațiu, în lucrarea „Ars Poetica” spunea: „ut pictura poesis”, care se traduce „precum în pictură, așa și în poezie”. Amândouă nu sunt meserii, ci fiecare este o calitate a celui care le simte. Au fost pasiunile mele vechi, încă din școala primară, dar cred că mai mult mă definește pictura. În acest domeniu am încercat mai mult… și mai demult. Dacă la început mă fascina să reproduc vizibilul, locurile mele preferate din sat, acum pictez însăși poezia, trecând de la iminent și tulburător de real, la metafizic. Deși tata a ținut să mă ducă la un liceu industrial, să învăț o meserie, eu eram mai mult atras de științele umaniste, de literatură, filosofie și istorie (la care eram olimpic mereu), de Artă în general. Timpul liber dintre ore, în timpul liceului, îl petreceam în biblioteca școlii, la d-na Beuran. Mai era o bibliotecă în oraș, acolo doamna nici nu-mi mai făcea fișă. Luam două-trei cărți și era sigură că le aduc destul de repede. Sadu era un oraș mic, cu o singură librărie, dar începusem să cumpăr câte o carte și d-na Creangă, atentă la ce alegeam, îmi oprea câte ceva că nu se prea găseau autorii importanți decât „pe sub mână”.
Reporter: Care dintre cele două ipostaze vă definește mai profund: pictorul sau poetul? Sau ele nu pot exista una fără cealaltă?
Pictor: Amândouă sunt la fel, necesită o concentrare maximă în actul de căutare a lungimii de undă pe care vibrează spiritul, astfel încât în cele din urmă să mă regăsesc ca o prezență somatică în interiorul căreia s-a produs o schimbare. În fața pânzei albe privirea nu se mulțumește cu imaginile brute, vrea detașarea de concret, iar în poezie la fel, vrea libertatea față de limbaj, ceea ce este cam același lucru. Amândouă sunt ecouri ale adevărului în sentiment.
Reporter: Când ați descoperit că aveți această sensibilitate pentru artă și care au fost primele dumneavoastră încercări în pictură?
Pictor: De fapt, toate artele au legătură între ele pentru că celebrează frumusețea și succesele ființei umane, sunt emanații ale unei forțe interioare. Scrisul a luat naștere prin schematizarea progresivă a desenelor, la început imagini figurative. Acesta ar fi cel mai concludent exemplu de evoluție de la concret spre abstract, prin simplificare. A avut loc o sinteză datorită rațiunii, care a despărțit semnul de cuvântul pe care îl figura, transformându-l într-un sunet din care a rezultat un element fundamental: litera. Conținutul estetic pur și perpetuu din interiorul unei picturi atinge zone tulburătoare ale semnificației, făcându-l pe privitor să pășească cu emoție în interiorul operei, cât mai aproape de gândul artistului. Dacă vedem vechi statuete din lut care par foarte moderne pentru că sculptorul de atunci a vrut să modeleze nu personaje ci studii de expresie, ceea ce înseamnă că sunt cuvinte germinate, logo-ul- elementul primordial din univers. Și culoarea sa, cuvântul, prin aspirații, concepte mentale și inventivitate, prin emoție pot fi salvatoare ale sufletului. Să ne amintim și de acei caligrafi care prin arta lor dădeau cuvântului semnificația unui obiect în sine, făcut pentru a fi privit în toată splendoarea lui prin adăugarea de ornamente, prin virtuozitate sau chiar prin modul de așezare în pagină, adăugând cuvântului caligrafie un caracter intuitiv. Mereu, în orice epocă, regăsim focul lăuntric al omului trăitor într-o lume de vis, în care pomii din rai, îngerii locuind în cer și diavolii iadului erau mai reali decât lucrurile și ființele din jurul lui. Da, poezia poate fi prelungirea picturii, în sensul ca imaginile pe care le-am reprezentat în tablou sunt totuși umane, au o anumită greutate și au fost absorbite de gravitație încât s-au depus ca o suferință, prin poezie noi încercând sa completăm cumva, astfel încât joncțiunea dintre emoție și semne să nu fie sfâșiată de contrarii. Amândouă sunt emanate de o energie comună, pământească dar și fluidă uneori, ca o vibrare de aer palpabilă, însușindu-și laolaltă lumea fizica și visul interior.
Reporter: Ați devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, o recunoaștere importantă pentru orice artist. Ce a însemnat acest moment pentru parcursul dumneavoastră?
Pictor: Deja aveam o duzină de expoziții personale, multe prezențe la expoziții de grup. Visam ca într-o zi să devin membru U.A.P dar știam cât e de greu. Până am vorbit o dată cu pictorul Vasile Fuiorea cu care eram coleg de atelier în Parcul Central, care mi-a spus: „Continuă-ți studiile, altfel nu vei putea intra în Uniune!” Le-am făcut și după licență am intrat imediat. A fost o bucurie și în același timp o recunoaștere a responsabilității pentru a fi la înălțime și a-mi onora statutul de membru.
Reporter: Picturile dumneavoastră transmit multă emoție și introspecție. Ce teme vă inspiră cel mai mult atunci când vă aflați în fața șevaletului?
Pictor: La început, cu toate că eram atras de natură, în mod paradoxal am pictat o serie de lucrări în stil cubist, sau o combinație între figurativ și cubism, pe urmă am devenit peisagist prin excelență, am lucrat cel mai mult în plein-air prin Gorj, Ardeal, Delta Dunării, alegeam locuri pitorești plasându-mă în unghiul în care tabloul era ca și compus, în special pictam vase vechi… case vechi – povești uitate. De aici, de la aceste case pline de istorie și de tradiție am trecut la o simbioză între realism și abstracționism, emanciparea parțială față de subiect și conceperea unei subtile narațiuni. Ceea ce fac acum e o căutare a echilibrului între pasiune și natura luată ca model, inspirația și curiozitatea intelectuală stabilind structura – ființă a tabloului. Sunt amintiri de care nu mă pot desprinde și care se reîntorc în plan metafizic. Acest teluric impuls, contactul cu pământul, cu natura, mă urmăresc și totul este, până la capăt, după cum zicea Dali, „persistența memoriei”.
Reporter: În ce măsură locurile natale și oamenii Gorjului se regăsesc în creația dumneavoastră artistică?
Pictor: Am pictat prin comuna mea și comuna în care stau acum, prin zona de munte de la Bumbești-Jiu, Schela, Tismana, Mușetești-Crasna, în multe locuri. Dacă m-am dus cu șevaletul în curtea unui om l-am schițat discret și am completat tabloul acasă cu personajul respectiv, așa cum l-am văzut. Sau, dacă nu mai trăia nimeni în casa aceea veche, pictând eram plin de emoție, parcă priveam cealaltă viață trecută. Pentru că, după cum spunea un scriitor sud-american, „viața nu este aceea pe care am trăit-o, ci aceea pe care ne-o amintim!” Din aceste cioburi de memorie se poate găsi o alternativă la neant.
Reporter: Dincolo de pictură, ați publicat și volume de poezie. Cât de diferit este actul creației atunci când pictați, față de momentul în care scrieți?
Pictor: Aș putea să spun că sensibilitatea pentru Artă o aveam înainte de a merge la școală și exercițiul de atunci i se datorează tatălui meu care avea o brumă de talent neprelucrat, el se distra cu noi făcând un portret de profil cu pălărie dintr-o singură linie neîntreruptă, sau un animal, o pasăre, și ne punea să încercăm. Mie îmi plăcea jocul și am început să inventez, aveam idei năstrușnice. Apoi, la școală, îmi exersam mâna reproducând portrete de scriitori, domnitori din manuale, chiar pe pagina de carte dacă mai era un spațiu gol, pe caiete sau pe bancă, „evadări” pentru care uneori mâncam și bătaie. În copilărie și în adolescență mă jucam cu dalta și cu barda, ciopleam săbii, iatagane, mici statuete, tăvi din lemn de tei, mânere pentru plase, cuiere, rame de oglinzi etc. Ajunsesem un maestru al programării, copiat pe placă opere celebre de Velasquez, Murillo, Grigorescu s.a., apoi în liceu am învățat de la un prieten să fac tablouri din paie de orz. În anul al treilea m-am dus la Școala Populară de Artă, unde am început adevăratul drum în pictură, cu d-ra Floria Mândruțeanu.
Reporter: Există o legătură subtilă între culoare și cuvânt? Poate poezia să continue ceea ce pictura nu reușește să spună?
Pictor: De fapt, toate artele au legătură între ele pentru că celebrează frumusețea și succesele ființei umane, sunt emanații ale unei forțe interioare. Scrisul a luat naștere prin schematizarea progresivă a desenelor, la început imagini figurative. Acesta ar fi cel mai concludent exemplu de evoluție, de la concret spre abstract, prin simplificare. Are loc o sinteză, datorită rațiunii, care desparte semnul de cuvântul pe care-l reprezintă, transformându-l într-un sunet, dând naștere elementului fundamental: litera. Conținutul estetic pur și perpetuu din interiorul unei picturi atinge zone tulburătoare ale semnificației făcându-l pe privitor să pășească cu emoție în interiorul operei, cât mai aproape de gândul artistului. Dacă vedem statuetele vechi din antichitate ce par foarte moderne este pentru că acela care le-a modelat a vrut să reprezinte, nu personaje, ci studii de expresie, ceea ce nu înseamnă decât că sunt cuvinte germinate – Logosul – elementul primordial din univers. Și culoarea, și cuvântul, prin aspirații, concepte mentale și inventivitate, prin emoție pot fi salvatoare ale sufletului. Să ne amintim și de acei caligrafi, care prin arta lor au dat cuvântului semnificația unui obiect în sine, făcut pentru a fi privit în toată splendoarea lui, sporindu-i ornamentele cu virtuozitate sau chiar prin modul de așezare în pagină, conferindu-I în acest mod cuvântului caligrafiat un caracter intuitiv. Mereu, în orice epocă, regăsim focul lăuntric al omului trăitor într-o lume de vis, în care pomii din rai, îngerii locuind în cer și diavolii iadului erau mai reali decât lucrurile și ființele din jurul lui. Da, poezia poate să prelungească pictura, în sensul că imaginile pe care le-am reprezentat în tablou sunt totuși umane, au o anumită greutate și au fost absorbite de gravitație, încât s-au depus ca o suferință, prin poezie noi încercând să completăm cumva, astfel încât joncțiunea dintre emoție și semne să nu fie sfâșiată de contrarii. Amândouă sunt emanate de o energie comună, pământească, dar și fluidă uneori, ca o vibrare de aer palpabilă, însușindu-se laolaltă cu lumea fizică și visul interior.
Reporter: Ani de-a rândul ați activat în cadrul CEC Bank Târgu Jiu, într-un domeniu aparent foarte departe de artă. Cum ați reușit să păstrați vie această lume a sensibilității și creației?
Pictor: Am vrut odată să devin procuror și mă gândeam cum să fac dacă voi deveni, să continui cu pictura. Printr-un joc al întâmplării am ajuns într-un loc cu totul diferit, unde am crezut că voi fi doar pentru timp scurt, dar n-am mai plecat vreme de 35 de ani, până la pensionare. Să știi că aici ai dreptate, era un loc chiar departe de Artă, dar eu am încercat să aduc, prin exuberanță și pasiune, un tonus cald, o undă vizibilă de degajare și relaxare, și cum altfel decât decorând pereții băncii cu tablouri. La un moment dat în sediul nou de pe str. Tudor Vladimirescu aveam 53 de tablouri, o adevărată expoziție pentru colegi și pentru public. Știm bine că aproape nimeni nu poate trăi din arta sa, are nevoie de un job. Făceam o simbioză între acest job și artă, unul era un materialism sănătos iar celălalt o viziune spiritualizată a vieții.
Reporter: A fost profesia o disciplină a rigorii, iar arta un spațiu al libertății interioare? Cum ați împăcat aceste două lumi atât de diferite?
Pictor: Bineînțeles că lucrul într-o bancă e dinamic, riguros și rațional, ceea ce nu prea era pentru mine, eu fiind un visător și nu prea puteam exclude libertatea de gândire. Aveam totuși puterea sa mă detașez complet. O dată ce pășeam afară, mă inunda dintr-o dată o altă energie, un impuls productiv și din clipa aceea aveam un dialog cultural cu mine însumi.
Reporter: Cum privea colectivul de la locul de muncă preocupările dumneavoastră artistice? Era Costel Dobrițescu „funcționarul” sau „artistul”?
Pictor: Cred că eram privit mai mult ca artistul care gândește mai obstinat în metafore și culori și mai lejer în cifre. Paradoxul crud pentru ei cred ca era faptul că la cursuri – teste luam note maxime, dar asta era altceva, știți cum se zice, teoria ca teoria dar practica te omoară! Mulți au apreciat ceea ce făceam pentru că au comandat lucrări de-ale mele.
Reporter: Ce rol joacă liniștea și singurătatea în procesul dumneavoastră de creație?
Pictor: Au fost momente când eram singur cu șevaletul pe plai la Bumbești-Jiu sau prin Maramureș, în locuri liniștite, fără spectatori, atunci simțeam aproape de mine pe Dumnezeu cu inspirația divină. Am pictat și în centrul Clujului sau în centrul Dejului ori în mijlocul satului Șieu – Măgheruș, la Cimpa și în alte localități, chiar pe strada Victoria din Tg. Jiu și m-am putut foarte ușor detașa de prezența oamenilor. Așa că, dacă ești stăpân pe mijloace mâna merge ca într-un fel de dicteu automat. În atelierul propriu, care acum este în casa de la țară mă simt ca într-un altar, aici simt cum pot atinge cu vârful degetelor subiectivitatea pură, prin recurs la memorie. Spațiul meu de lucru e vibrat de melancolii, în care toate cele care se ivesc din mișcarea mâinii tind să erupă cu putere. Nimic nu este exhaustiv, toate gândurile sunt generatoare de sintaxe noi, ele căutând un punct de fugă în cea de-a patra dimensiune a universului – care este timpul – și totul se compune mai mult prin readucerea în realitate a unor umbre trecute ca produs al puterii de imaginație și fragmente de amintiri.
Reporter: Credeți că artistul se naște sau se formează prin experiențele vieții și prin multă muncă interioară?
Pictor: Cred că el se naște artist. Poate și ursitoarele îl ajută cu o doză de talent, dar în mod sigur viața și educația, bucuriile sufletului și spiritul în mișcare, modul cum reușește să-și polarizeze atenția spre acei germeni în care se poate regăsi, îl formează ca artist.
Reporter: Într-o societate tot mai grăbită și pragmatică, mai are arta puterea de a schimba oamenii?
Pictor: Eu am certitudinea că Arta este elixir pentru viață, ca un numitor comun de idealitate. Nimeni nu merge în alta țară ca să afle cât grâu sau cărbune s-a produs acolo, toată lumea vizitează muzee, catedrale, merge în galerii, căutând o sărbătoare pentru ochi, pentru confortul vizual și spre liniștirea spiritului.
Reporter: Privind în urmă, ce considerați că v-a oferit cel mai mult împlinire: cariera profesională sau libertatea creației artistice?
Pictor: Cariera profesională pentru mine a fost asemenea serviciului militar. În momentul când s-a terminat, în prima zi de pensie, am uitat. Deseori am auzit pe câte unul că la pensionare simți un gol lăuntric și nu poți dormi, că te trezești la aceeași oră, din reflex…! La mine nu a fost așa! În prima dimineață am condensat tot timpul trăit la bancă într-o simplă imagine, o clădire ca oricare alta și atât. Dar când pictez e altceva! Lucrând la un tablou mă și gândesc la următorul, este o trăire interioară fără sfârșit.
Reporter: La ce proiecte lucrați în această perioadă și ce surprize pregătiți iubitorilor de artă și literatură?
Pictor: Dacă pictura este pentru mine un mod de viață, poezia este doar un hobby, are altă motivație, ca un ecou rămas după ce forța interioară transpusă în pictură își revendică spontan un drept la exprimare. Scriu rar, însă atunci când scriu, scriu cu drag. Am început un ciclu de lucrări prin anul 2006, intitulat „Umbre de Timp”, și asta este o temă inepuizabilă. Cum am zis, după perioada de naturalist am făcut o serie de tablouri suprarealiste și apoi într-un fel de impuls ancestral, permanent, m-am integrat într-un curent care pune accent pe emoția poetică, trăirea interioară și dimensiunea spirituală a artei numit „expresionism liric”. O pictură pe care o vreau calmă, cu un caracter muzical, simbolic și contemplativ, mergând cu figurativul dizolvat în anumite zone până la abstractizare. Prin culori mai vii, aproape de fovism, ritm și formă vreau să exprim stări sufletești, senzații și idei interioare. Aveam pregătită o expoziție cu lucrări noi pentru luna februarie a acestui an, dar cu o săptămână înainte am aflat că trebuie să fac urgent o operație așa că am amânat.
Reporter: Dacă ar fi să transmiteți un mesaj tinerilor care își ascund talentul din cauza unui drum profesional diferit, care ar fi acela?
Pictor: Sfatul meu ar fi acesta: niciodată să nu ocolească ceea ce încearcă sufletul să transmită! Un vis urmărit cu obstinație va arunca o punte între intelect și aparența realității, o închipuită fereastră – ca un geam de rouă – către panorama trecătoare a lumii, pentru reculegere și căutare. Și totuși, retorica artistului și poezia mută din lucrările tale, concepția interioară preexistentă și secunda magică în care te afli în starea de grație sunt mai greu de pătruns fără o cultură de specialitate, câștigată și îmbunătățită continuu. Așadar, nu ocoliți chemarea artei! Ea vă poate conduce spre o adevărată transformare lăuntrică și vă poate ajuta să vedeți ceea ce se află dincolo de aparențe, acolo unde ochiul nu mai este de ajuns.
Reporter: Ați simțit vreodată că talentul artistic a fost umbrit de obligațiile vieții cotidiene sau, dimpotrivă, experiențele trăite v-au îmbogățit creația?
Pictor: Poate uneori aș fi avut nevoie de mai mult timp pentru meditație și pentru contemplare dar știam că nimic nu mă poate salva de rigorile acestui mediu decât tot arta și, câteodată da, brusc simțeam o mișcare de întoarcere a spiritului pe verticală, o pornire histrionică spre transcendent. Totul e, până la urmă, experiență de viață, cunoști caractere, individualități și medii diferite, sunt atinse niște corzi ale sufletului, câștigând o gramatică formală a gândirii artistice. După cum zicea cândva Van Gogh: „Ca artist nu ești decât o verigă într-un lanț și fie că descoperi, fie că nu descoperi cine știe ce, îți poți alina tristețea!”.
Reporter: Mulțumesc!!
Interviu realizat de Ana Ionele, jurnalist,
Filiala „Jean Bărbulescu” Gorj-Mehedinți a UZPR
