Povestea fiicei lui Stalin – volum apărut în 2016, la Éditions Albin Michel, din Paris, cu titlul în limba franceză, La malédiction de Svetlana: L‘histoire de la fille de Staline, și premiat cu „Charles Oulmont” sous l’égide de la Fondation de France, iar în 2018, la București, la Editura Humanitas.
Despre Blestemul Svetlanei, Claire Julliard, de la Le Nouvel Observateur, afirma: „Beata de Robien spune povestea unui destin de excepție. Această remarcabilă biografie se citește ca un roman rusesc.”
Folosind pentru documentare o varietate de surse, de la mărturiile și scrierile Svetlanei, ale rudelor, prietenilor și cunoscuților, la fotografii și documente de arhivă, inclusiv documente recent declasificate ale serviciilor secrete americane, scriitoarea reconstituie destinul tragic al unicei fiice a lui Iosif Vissarionovici Stalin.
Cartea începe cu un Prolog și este structurată în cinci părți: Anii petrecuți la Kremlin (1926-1941); Anii de război (1941-1945); După război (1946-1953), Eliberarea (1953-1967); Vremea deziluziilor (1967-2011).
Prologul o prezintă pe Svetlana la ambasada sovietică din New Delhi, pe 6 martie 1967, unde se pregătea o petrecere cu ocazia Zilei internaționale a femeii. Pentru a nu trezi suspiciuni, acceptă invitația ambasadorului Ivan Benediktov la prânz și îi cere acestuia pașaportul confiscat la sosire, iar el, convins că a doua zi se va întoarce în Rusia, i-l restituie, deși conform procedurii ar fi trebuit să-l primească la aeroport, înainte de plecare.
Întoarsă la hotel, își lasă valiza și cadourile cumpărate pentru familie pe pat, luându-și într-o geantă mică doar strictul necesar, și îi cere unui taximetrist s-o ducă la ambasada americană, unde cere azil politic.
Partea întâi a romanului prezintă evenimentele în desfășurarea lor cronologică, începând cu momentul nașterii Svetlanei, la 28 februarie 1926, într-o duminică, fiind al doilea copil al Nadejdei Sergheevna Allilueva, după băiețelul Vasili, născut cu cinci ani în urmă. Aceasta nu-și dorise niciunul din cei doi copii, relația cu Iosif nefiind tocmai armonioasă, dar căutase un nume deosebit de cele comune, rusești, pentru fetița lor, sperând că soțul ei o să-l accepte.
Svetlana provine din mitologia slavă, iar în rusă înseamnă luminiță. E un nume prezent în poezia romantică, potrivit pentru o persoană cultivată, cum își dorea să devină fiica ei și îi place tatălui. În scurt timp prenumele fetiței ajunge la modă, fiind împrumutat și de industria parfumurilor, care creează Duhi de Svetlana, un parfum rar, destinat elitelor.
Iosif este încântat nu doar de nume, ci și de micuța în care vede deja „o eroină – scopul existenței sale, creația sa, pasiunea sa exclusivă, ființa sa”, gânduri și sentimente pe care nu le avusese nici pentru Vasili, nici pentru băiatul din prima căsătorie.
În timp, viața Nadejdei alături de un bărbat aflat în fruntea țării, care îi cere supunere totală, devine tot mai complicată și iubirea care o legase de el, în ciuda diferenței de douăzeci și doi de ani, se estompează pe fondul nenumăratelor certuri, iar Svetlana crește asistând la scene violente. Din primii ani observă că nimeni nu îndrăznește să-l contrazică pe tatăl ei și că toți tovarășii săi i se adresează cu slugărnicie, singura ființă capabilă să-l liniștească în stările de furie fiind ea, fetița care i se cățăra pe genunchi și îi mângâia obrajii făcându-l să zâmbească.
Nadia, cum o alintase Iosif la începutul căsătoriei pe soția sa, amenință cu divorțul, pleacă la părinții ei, însă fără a găsi înțelegere. Într-o seară, în apartamentul lor de la Kremlin, fetița aude că mama îi strigă tatălui, în camera alăturată: „Ești un călău. Îți torturezi fiul, îți torturezi soția, torturezi tot poporul rus!”
În astfel de momente, Svetlana și-ar fi dorit să se refugieze în brațele mamei, dar aceasta o respinge de fiecare dată cu răceală, trimițând-o la doică și izolându-se zile întregi pe motiv că e bolnavă.
Doica, niania, o alintă, o hrănește, doarme cu ea, o îmbracă, îi împletește părul și-i spune povești, suplinind afecțiunea pe care trebuia s-o primească de la mamă.
Nadejda se odihnește o vreme la Karlsbad, apoi călătorește la Berlin să-l întâlnească pe fratele ei Pavel, care lucra la ambasadă ca atașat comercial. La întoarcere e o femeie schimbată, cu dorință de emancipare, și se înscrie la Academia comercială, ceea ce îl nemulțumește profund pe Iosif.
Fotografiile Svetlanei din vremea aceea arată o fetiță dolofană și bucălată, pe genunchii tatălui său, deși în țară milioane de oameni mureau de foame. Și camera ei era plină de păpuși aduse din toată lumea, dar un loc aparte îl aveau păpușile rusești cu păr auriu și ochi albaștri, provenite din republicile care compuneau URSS.
Chiar dacă basmele citite seara de niania o învățau să aibă răbdare pentru orice, de mică Svetlana era impulsivă, posesivă și pasională, suferind că mama îi rămâne inaccesibilă.
Nadejda se simte ca într-o închisoare la Kremlin, fiind nevoită să folosească zilnic permisul de liberă trecere, iar apartamentul devine insuficient, pentru că personalului de serviciu i se adaugă garda de corp, perceptorii și guvernanta fetiței. Deși Iosif petrece foarte puțin timp acasă, lucrând noaptea și dormind ziua, o acuză adesea că își neglijează familia pentru Academie.
La un moment dat Nadejda cedează psihic și se sinucide, dar Svetlana află abia după ani, dintr-un articol publicat într-una dintre revistele englezești pe care tatăl ei i le recomandase pentru a-și îmbunătăți engleza. Între timp, o mulțime de rude și prieteni fuseseră deportați în lagăre, iar alții uciși. Svetlana înțelege că Iosif este autorul moral al tuturor acestor fapte.
După moartea lui, Hrusciov o cheamă și-i arată raportul care urma să fie prezentat la congresul al XX-lea al partidului. Citindu-l, își dă seama că e un atac frontal la adresa lui Stalin, prin faptul că denunță paranoia falselor comploturi, represiunea, metodele ilegale de anchetare, tortura, deportările masive și, nu în ultimul rând, cultul personalității. Totodată, raportul îl face vinovat pentru înfrângerile armatei sovietice din anii 1941 – 1942, dar și pentru că a introdus termenul de dușman al poporului, ordonând arestarea și încarcerarea a mii de nevinovați. „Uneori mergeai la Stalin, unde erai invitat ca prieten. Dar nu știai unde aveai să fii dus după aceea: acasă sau la închisoare”, povestește Hrusciov la un moment dat. Această frază îi revelează teroarea pe care au trăit-o nu doar simplii cetățeni, ci și colaboratorii lui, ceea ce explică slugărnicia și lingușeala lor, dar și faptul acești colaboratori erau la fel de vinovați.
Cel mai trist lucru pentru Svetlana este acela că tot ce scrie în raport e adevărat și începe să se teamă că ar putea fi considerată responsabilă pentru faptele tatălui ei.
Rând pe rând, lectura cărții dezvăluie un personaj complex, plin de contraste. Din fetița care-și admiră tatăl, protejată de zidurile Kremlinului și departe de lumea reală, Svetlana devine o tânără răzvrătită, atrasă de iubiri complicate și încercând să scape de stigmatul familiei, apoi o femeie matură care hotărăște să-și schimbe numele și să fugă din URSS, când avea 41 de ani, cu prețul abandonării celor doi copii, Osia (Iosif Morozov) și Katia (Jdanov), din căsătorii diferite. Mai mult de atât, ea denunță ororile comunismului.
Viața în lumea liberă, pentru care nu era pregătită, e un exercițiu de supraviețuire. Alte legături amoroase, altă căsnicie ratată și o fiică americană, Olga (Peters), pe care o crește singură. Un lung șir de peregrinări însoțite de necazuri, după ce obținuse cu greu permisiunea de a ieși din URSS, pentru a merge în India, în contextul morții lui Andrei Siniavski, iubitul ei indian.
Drumul spre Statele Unite implică o trecere prin Elveția, iar azilul politic obținut, o supraveghere permanentă de către KGB și CIA, dar are posibilitatea să scrie patru cărți de memorii, primele două (Douăzeci de scrisori către un prieten; Un singur an) bucurându-se de succes și asigurându-i traiul. Cu toate acestea, își gestionează prost veniturile. O duce pe Olga în Anglia, pentru studii, însă la scurt timp un telefon al fiului său îi trezește remușcări și cere permisiunea de a reveni în Rusia. Revenirea, împreună cu Olga, este o mare dezamăgire. Katia refuză orice contact cu ea, întâlnirea cu Osia îi lasă un gust amar, iar autoritățile încearcă s-o folosească pentru a realiza o comparație cu Occidentul, în favoarea Rusiei, mai ales că URSS-ul începuse reabilitarea parțială a lui Stalin, în contextul apropierii celei de-a 40-a aniversări a victoriei asupra Germaniei naziste. Ambele primesc cetățenia rusă, o alocație lunară, un apartament spațios și o mașină cu șofer, dar școlile internaționale care existau în timpul lui Hrusciov fuseseră desființate de Brejnev și Olga învață limba rusă în particular.
La conferința de presă din 16 noiembrie 1984, Svetlana le spune jurnaliștilor că plecarea ei, în 1967, din URSS, nu a fost premeditată, că a cedat în fața „așa-zisului miraj al lumii libere”, despre care nu știa nimic, dar că nu s-a putut adapta niciodată și că a fost marioneta CIA-ului. Vorbește despre suferințele și mizeria lumii anglo-saxone, concluzionând: „N-am avut nici măcar o zi de libertate în Occident.” Americanii nu-i iartă această declarație, chiar dacă încearcă mai târziu să susțină că interpretul i-a tradus greșit spusele.
Săptămânile petrecute la Moscova și apoi în Gruzia, pentru a-i prezenta Olgăi ținuturile natale ale bunicului său sunt epuizante. Își dă seama că rușii n-o înțeleg și că nici ea nu-i înțelege pe ei, că anii au trecut, dar imperiul e la fel de irespirabil.
În decembrie 1985, îi cere permisiunea lui Gorbaciov, venit de curând la conducere, cu reforme noi, să părăsească Uniunea Sovietică. Olga se întoarce la studii în Anglia, iar ea, la Chicago. La aterizarea, jură să nu mai revină niciodată în Rusia, exclamând: „Dumnezeule, America e magnifică!”
Odată întoarsă, încearcă, fără succes, să vândă The Faraway Music și e nevoită să se descurce din traduceri, hotărând să scrie Carte pentru nepoțele, însă nici de această a patra carte editurile americane nu sunt interesate. Manuscrisul va fi publicat datorită unei prietene, la sfârșitul lui 1991, într-o revistă rusească, dându-le celor doi copii ai săi posibilitatea de a o înțelege, în sfârșit, pe mama lor.
Svetlana Alilueva moare, pe 22 noiembrie 2011, la un azil de bătrâni din Wisconsin, după ce, diagnosticată cu un cancer la colon, refuză să se trateze. Ea cere să-i fie împrăștiată cenușa în Pacific, rugăminte pe care Olga i-o îndeplinește, și se stinge păstrându-și demnitatea: „Cel mai rău lucru din lume e să te plângi… Poate am o cruce de dus, dar nu sufăr. Știi, în tradiția creștină se spune că trei generații trebuie să plătească pentru păcatele tatălui.”
