„Jurnalismul e literatură pe fugă”
(Camille Bourniquel)
6 iunie 2026
Mănăstirea Strehaia. O oază de liniște pe care-am căutat-o într-o zi, eu și toți ceilalți, încărcați de oboseala drumului și-a timpului. Arcada porții la care, poate întâmplător, ne-a întâmpinat o măicuță, aleile pietruite, mărginite de trandafiri înfloriți și de iarba verde care acoperă curtea, teii înalți așteptând momentul potrivit să-și reverse florile și mireasma, zidurile albe și mușcatele roșii care par să facă parte din arhitectura mănăstirii, cei câțiva leandri în vasele lor mari…
Și tabloul n-ar fi complet fără florile mărunte ale ierbii, galbene, albastre, roșii, fără frunzele verzi ale irișilor, rămase goale, și fără tijele păpădiilor cu puful gata de zbor la prima adiere.
Peste toate, cerul senin de început de vară. O simfonie de alb și-albastru în care să te-ascunzi și să te regăsești, după ce ți-ai pierdut cuvintele. Îi privești pe ei, chipurile lor, culorile care-i îmbracă și te întrebi dacă simt același lucru.
Ce-nseamnă, până la urmă, o întâlnire după 50 de ani de la terminarea liceului? Dorința de a-i revedea pe cei cu care ai împărțit clipe și visuri, cu o jumătate de secol în urmă. Dorința de a ieși din cotidian. Nu în ultimul rând, o teamă subtilă de capătul drumului.
Unii dintre cei de demult nu mai sunt, iar alții n-au putut să-și materializeze dorința revederii celor care le-au fost aproape în cei mai frumoși ani. Sau n-au avut această dorință, din împrejurări doar de ei știute.
Însă toți cei care am ajuns în dimineața aceea la mănăstire am făcut un arc peste timp din amintiri. Unele le-am împărtășit, altele nu.
Mi-am amintit un spectacol desfășurat acolo, în curtea mănăstirii, într-o seară de început de vară, ca acum, cu lumini care răsăreau din iarbă rupând întunericul atât cât era nevoie și o muzică în surdină. Cu o regie pe măsura profesorilor extraordinari pe care am avut norocul să-i găsim în vremea aceea la Liceul din Strehaia. Se numea atunci Liceul Teoretic Strehaia.
Protagoniștii erau colegi mai mari. Urma să se despartă de liceu și să pornească fiecare pe drumul lui. Spectacolul a fost un dar de despărțire și-un moment de comuniune. Cu noi înșine, cu noaptea, cu spiritul locului. Cu frumusețea lumii. N-ar fi avut același impact într-un cadru interior.
Chiar dacă popasul la mănăstire nu făcuse parte din programul zilei, acolo am trăit adevărata întâlnire, fiindcă liceul, aflat în renovare, era închis, iar căminul, și el înconjurat de schele. Rămase în memoria zidurilor, bucuriile și tristețile noastre de adolescenți neliniștiți. Vechea fântână din fața clădirii, fără apă acum, era acoperită de praf, însă florile castanului care căzuseră peste tot dădeau o frumusețe stranie locului.
Și pentru că viața și bunul mers al lucrurilor trebuie să iasă biruitoare, un cireș înalt străjuia locul sfidând palatele cu turnuri impunătoare, vecine cu liceul. Cireșele mici, negre și amare ale copilăriei, printre frunze verzi. Era momentul să ne bucurăm, pentru că de asta veniserăm. Să ne întâlnim și să ne bucurăm, iar niște cireșe roșii erau un motiv suficient pentru copilul pe care -l mai păstrăm în noi la toate vârstele. Cireșele pentru care Nică înfruntase mânia mătușii Mărioara și cu care ne îmbia Ion Pillat, într-al său Cireșar: „Deschide poarta lunii cu coșul cu cireși/S-au îmbrăcat cireșii în roșile cămeși.”
Apoi, masa la restaurant, discuțiile între noi și despre noi, toleranța pentru cei care organizaseră o masă de pomenire în cealaltă jumătate a sălii, o ploaie repede și zgomotoasă, cum sunt ploile de vară, și despărțirea într-o notă de optimism, cu promisiuni de revedere.
