NICOLAE DIACONU
(12 nov.1947 – 26 iulie 2005)
În perioada septembrie 1996 – februarie 2001 am avut bucuria de a lucra împreună cu Nicolae Diaconu la Fundația Culturală „Constantin Brâncuși” ca „director economic” (contabil). A fost perioada cea mai prolifică din activitatea Fundației. S-au tipărit 22 numere de revista „Brâncuși” și peste 50 de titluri de cărți.
Nicolae Diaconu s-a dovedit a fi un profesionist desăvârșit în editarea de reviste și cărți. S-a zbătut la Ministerul Culturii pentru a obține subvenții pentru revista „Brâncuși” și anumite cărți din colecția „Brâncușiana”.
A fost primul editor care a apreciat munca autorilor, plătind drepturi de autor pentru colaboratorii revistei și pentru autorii cărților.
A organizat lansarea celor două impresionante albume „BRÂNCUȘI” – ale lui Mircea Deac și Barbu Brezianu, invitând autorii la Târgu-Jiu. Lansarea documentarului-album „Brâncuși în România” al lui Barbu Brezianu s-a organizat la Poarta Sărutului și a rămas ca referință pentru ineditul întâlnirii și calitatea actului de cultură.
Un editor scrupulos la realizarea copertelor de carte, la întocmirea devizelor de preț, perfecționist în sens mai general…Fundația și Editura „C. Brâncuși” funcționau cu trei persoane pe statul de plată: Titu Rădoi – președinte, N. Diaconu – director și subsemnata – gestiune contabilă (în acte: director economic). Noi desfășuram această activitate din dragoste de cultură, pentru presa scrisă și carte. Am difuzat în acea perioadă sute de albume „Brâncuși” – Editura a trăit ani buni din difuzarea acestor albume…
Nicolae Diaconu era un manager înnăscut. În scurta perioadă cât a fost șeful Culturii gorjene – un adevărat profesionist – a încercat să schimbe ceva privind calitatea actului de cultură, în special în domeniul culturii scrise.
Autorul unei proiectate antologii din scriitorii gorjeni ai momentului (rămasă în dactilogramă) a participat, împreună cu Ion Mocioi, Ion Cănăvoiu, Aurel Antonie și Artur Bădița la fondarea Asociației „Gorjul literar”, realizând o foarte bună antologie „Hyperion” – 1980, apărută sub egida Casei Corpului Didactic, structurată pe genuri, cu autori care confirmaseră deja sau vor confirma în anii următori, care au devenit ulterior membri USR și UZPR.
Ca poet, Nicolae Diaconu este autorul a două volume de versuri: Călătorie spre ceilalți (1976) și Doar o transcriere (1990), la care se adaugă, nu chiar multe, unele poezii risipite prin periodice.
Mult mai interesantă este activitatea de recenzent la revistele „Ramuri” (Craiova) și „Literatorul” (București), al unor cărți de rezonanță în epocă și încă de mare interes și azi.
Adunate în volumul În voia literaturii (Ed. Fundației „Constantin Brâncuși”, Târgu-Jiu, 2000, 192 pag.), cronicile și recenziile respective sunt grupate în cinci secțiuni, Sămânță de vorbă, Experiența Infernului, (1944 și după…), Banchet în Mica Valahie, La vreme de tranziție.
Avea o putere de muncă impresionantă. Redacta, corecta, desfăcea revistele și cărțile editate. Lua legătura cu bibliotecile județene din țară, trimiteam colete cu cărțile tipărite și cu revista „Brâncuși”. În acest fel publicațiile editate de Fundația Culturală „Constantin Brâncuși” (inclusiv cărțile autorilor gorjeni!) au ajuns în toată țara și în toate bibliotecile comunale din județul nostru (grație d-nei directoare Alexandra Andrei).
Prima întâlnire cu poetul Nicolae Diaconu s-a produs în toamna anului 1976, când am început să frecventez cenaclul „Columna”, unde era secretar literar. Și aici lua lucrurile în serios: păstra manuscrisele prezentate în cenaclu, ținea un registru cu ședințele curente…
Avea vocația construcției și a zidirii. Și-a construit o mansardă deasupra locuinței (unde intenționa sa înființeze Institutul de cercetări „C. Brâncuși”…), o casă la „muica” la Țicleni și s-a zidit pe sine în scrisul său, în colecția de cărți „Brâncușiana” și revista „Brâncuși”. A fost omul de cultură care a dat cea mai mare importanță culturii scrise în Gorj (alcătuise, cândva, în calitate de consilier-șef, un amplu program editorial, având în plan „scriitori gorjeni de ieri și de azi”… În anul 1998 N. Diaconu propune înființarea Centrului de Artă și Cultură „Constantin Brâncuși” – „instituție de rang municipal, din punct de vedere juridic, dar cu vocație europeană prin deschidere și programe”.
Deși prin Hotărârea Consiliului Local nr. 112/6.07.1998 de înființare a Centrului de Artă și Cultură „Constantin Brâncuși” Târgu-Jiu, se puneau, începând cu 1.07.1998, bazele instituției, prin numirea ca „director interimar” a lui Nicolae Diaconu, lucrurile au luat o întorsătură ciudată, prin măsluirea concursului.
Cel ce elaborase și propusese Regulamentul de organizare și funcționare al nou înființatului Centru de Artă și Cultură „Constantin Brâncuși”, proiectase, totodată, și un impresionant program de derulare a unor activități de înalt profesionalism, dând brâncușiologiei un contur exact și un impuls de autentică efervescență culturală.
Se preconiza înființarea, în cadrul centrului, a unui Institut Brâncuși, a unei edituri proprii, în care să apară în continuare revista trimestrială „Brâncuși” (înființată de el în 1995) și să fie susținută colecția editorială semestrială „Brâncușiana”. Așadar, „un program cultural de importanță națională”
Când se organizau „Zilele culturii scrise” în Gorj, mergeam cu cărțile și revistele editate, și alte cărți, încercând să ducem „lumina” lui Brâncuși, Sorescu și a autorilor gorjeni în diferite locuri din județ. Cred că poate fi numit un „Badea Cârțan modern”… Titlurile de carte și autorii editați ne arată că Nicolae Diaconu nu a făcut rabat de la calitate.
De o adevărată prețuire s-a bucurat Nicolae Diaconu din partea lui Marin Sorescu, încredințându-i rubrica de recenzii în revista „Ramuri” (Craiova), apoi la „Literatorul” (București), din colegiul de redacție al cărora a făcut parte (în „Literatorul” au apărut primele luări de poziție împotriva „soluției Varia” de restaurare).
Ca diriguitor al Fundației Culturale „Constantin Brâncuși” (înființată în 1990), ca director de revistă și editură, cu contract aprobat de Adunarea Generală a Fundației „eu nu sunt «retribuit» – scria N. Diaconu – de la bugetul statului, nici din averea Fundației, ci mă plătesc singur, cu impozitele legale, vânzându-mi munca și talentul, ca orice profesionist al scrisului.
Diaconu s-a opus, de la început, proiectului de restaurare promovat de Radu Varia, președintele Fundațiilor Internaționale „Constantin Brâncuși”, care preconiza dezasamblarea modulelor și înlocuirea axului cu unul de oțel inoxidabil.
Întrucât opoziția consilierului-șef de la Tg.-Jiu obstrucționa derularea „proiectului Varia”, la 19 februarie 1996, N. Diaconu este demis prin fax de către ministrul Viorel Mărgineanu (tot prin „jocuri de culise” în aprilie 1995 se obținuse demiterea lui Marin Sorescu). Va fi desființat și Complexul Cultural „Constantin Brâncuși”, care nu își realizase scopurile pentru care a fost creat.
Întregul dosar al acestei ample și controversate acțiuni de restaurare se află în cele două cărți editate: Prima carte albă asupra Capodoperei (1997) și A doua carte albă asupra Capodoperei (2001).
Casa natală a sculptorului de la Hobița (înscrisă între timp pe lista monumentelor istorice protejate), aflată și azi într-o stare de degradare la doar câteva zeci de metri de Casa muzeu (aparținând, de fapt, lui Calistrat Blendea și adusă acolo în 1970/71 pe locul unde fusese adevărata casă părintească a sculptorului – „Gorjeanul”, 22 aug. 2001).
Întregul dosar se află în documentarul Cel de al treilea destin al Casei Brâncuși (Tg.-Jiu, 2002), în care sunt adunate trei studii, semnate de Ion Pogorilovschi (Memoria stâlpilor casei natale, pp.22-41), Doina Frumușelu (Soluție de restaurare și conservare a Casei Constantin Brâncuși, pp. 42-61) și Nicolae Diaconu (Cel de-al treilea destin al Casei Brâncuși, pp. 7-21).
Ion Cepoi în anul 2005 scria: „Am crezut dintotdeauna și cred și acum că Nicolae ca poet, eseist, redactor al revistelor «Literatorul» și «Ramuri», făcător el însuși de reviste și cărți de anvergură națională a fost una dintre cele mai strălucitoare minți pe care le-a avut Gorjul ultimelor decenii. Mai mult, a fost printre puținii gorjeni rămași în Gorj a cărui personalitate avea dimensiuni naționale”.
Un om direct, franc, fără menajamente, dificil pentru cine nu-l cunoștea. Rămâne un reper de cinste și corectitudine…
Nicolae Diaconu a plecat într-o mai veche „călătorie spre ceilalți” la fel de demn și de discret cum a locuit printre noi.
Zoia Elena DEJU