Ziua Mondială a Salutului este marcată anual pe 21 noiembrie și are ca scop promovarea păcii și a înțelegerii prin intermediul salutului, o formă simplă de interacțiune umană. Această zi subliniază importanța salutului ca simbol al conexiunii și al cooperării, chiar de la cele mai fragede vârste, contribuind la formarea unor relații mai bune.
Astăzi, această zi este celebrată în aproximativ 180 de țări, prilej cu care oricine poate adresa scrisori liderilor politici pentru a-i încuraja în acțiunile pe care le întreprind în soluționarea pașnică a unor conflicte.
Ziua mondială a salutului este o inițiativă lansată, în 1973, de frații Brian și Michael McCormack din Omaha, statul Nebraska, SUA, pe motiv că salutul este o formă elementară de acțiune interumană și un pas important spre realizarea păcii și înțelegerii între oamenii de rase, naționalități și religii diferite.
Serbată prima dată în contextul conflictului dintre Egipt și Israel, din octombrie 1973, a constituit, inițial, o formă de protest nonviolent la adresa războiului.
Peste 30 de laureați ai Premiului Nobel pentru Pace se află printre personalitățile care au recomandat folosirea acestei zile ca un instrument, la îndemâna oricărei persoane pentru a se implica în crearea și menținerea păcii.
Salutul militar
Salutul militar – îl cunoaștem cu toții – însă despre originea și evoluția acestuia aflăm de la un specialist în istorie militară, muzeograful dr. Emil Boboescu. „Conform legendelor, mai mult sau mai puțin apocrife, această practică vine din evul mediu când, la finalul unui turnir, cavalerii victorioși își ridicau viziera coifului pentru a primi laurii victoriei de la senior și a fi aclamați de mulțime. Or, această mișcare presupunea ținerea acestei viziere cu o mână în dreptul tâmplei. Trecând peste legende, să ajungem direct la sursele istorice. Pentru aceasta vom face referire la prima parte a istoriei militare moderne românești, și anume, la epoca armatelor de dinainte de unirea de la 1859, adică la epoca regulamentelor organice. Un regulament de instrucție al “slujbei de garnizoană” apărut la 1850, reia regulamente mai vechi, prezente de-a lungul întregii epoci luate în discuție. În primul rând, găsim faptul că salutul militar varia în funcție de coifura purtată pe cap de către militar și, nu numai aceasta, dar și varia între ofițeri și trupă și chiar și între arme.
Pentru soldați și subofițeri, salutul militar se dădea doar atunci când era neînarmat și constituia din oprire, dacă era în mișcare, luarea poziției de drepți, și descoperire cu mâna stângă, în cazul în care purta șapca, ce constituia coifura de instrucție a epocii.
Pentru ofițeri, dacă erau de infanterie, trebuiau să salute cu mâna stângă la coifură, iar daca erau de cavalerie, cu mâna dreaptă. Dacă erau călări, în fața prințului, trebuiau să-și arunce mantaua de pe umeri, iar în fața spătarului, echivalentul gradului de general, trebuiau să-și arunce mantaua de pe umărul drept numai.
Pare ciudat, dar până la apariția noilor regulamente din 1859 și 1860, în armatele principatelor române exista salutul cu mâna stângă!
Odată cu noile regulamente aduse de reformarea armatei sub prințul Al. I. Cuza, avem o schimbare a salutului militar. Acum, toate gradele, salută cu mâna dreaptă însă, tot nu cum suntem obișnuiți noi astăzi ci, cu cotul în lateral și cu palma spre înainte, așa cum salută și astăzi armatele franceză și britanică. Explicația este una cât se poate de simplă aici: noile regulamente ce vin odată cu reformarea armatelor celor două principate și, de altfel, contopirea acestora într-o singură instituție militară, sunt de inspirație franceză, cele vechi fiind de inspirație ruso-germană. Astfel, acum avem salutul cu palma înainte. Această situație va dăinui până la 1892. Atunci găsim o decizie ministerială din 16 iunie 1892, publicată în Monitorul Oastei în care este stipulat că s-a făcut o modificare în regulamentul serviciului interior prin care întoarcerea palmei înainte este suprimată și este cerut ca documentele să conțină toate această modificare. De atunci, abia, putem să vorbim, de fapt și de drept, de introducerea salutului militar așa cum îl cunoaștem noi astăzi.”
Gigi BUȘE