„Prin deznădejde, omul alungă din sufletul său tot ceea ce este sfânt și dumnezeiesc. Prin deznădejde se pierde calitatea de om, de creștin, de fiu al Bisericii”!
Vom încerca să pătrundem cu mintea sufletului și cu ochii cugetării înțelepte în conținutul unui concept pe care mai toată lumea îl numește deznădejde, mai ales că păcătuiește împotriva nădejdii creștine acela care se încrede numai în el însuși sau în alte făpturi, iar nu în Dumnezeu, acela care se deznădăjduiește de ajutorul lui Dumnezeu și în mod contrastant, cel care nădăjduiește cu prea multă cutezanță în mila lui Dumnezeu și mai ales cel care Îl ispitește pe Dumnezeu. Oricum, cel mai greu păcat este deznădejdea, pentru că prin el se defaimă Sângele Atotsfânt al Domnului nostru Iisus Hristos, se respinge Atotputernicia Lui, se respinge mântuirea dăruită de El și se iscodește ispita că în suflet domneau nădejdea în sine și trufia, că omul era străin de credință și de smerenie. Mai mult decât de orice alte păcate, ca de o otravă ucigașă, ca de o fiară cumplită, trebuie să ne păzim de deznădejde, pentru că aceasta, ajunsă la deplinătate, se sfârșește prin sinucidere sau prin fapte care sunt similare sinuciderii, căreia îi urmează ca penitențe păcatele de moarte, cum ar fi omorul, preacurvia, erezia și celelalte de aceeași teapă. Ca urmare, cel ce rămâne în ele este socotit mort cu sufletul și nu e îngăduit de rânduielile Sfintei Biserici la împărtășirea Sfintelor lui Dumnezeu Taine! Deznădejdea atacă voința și, astfel, patima aceasta câștigă putere, iar, cu voința slăbită este greu să te vindeci! La urma urmei, este nevoie de voință ca să te rogi, postirea cere voință, la fel cititul sau studiul, fiindcă, în esență este vorba despre o stare rea în care «duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios», dar, atunci când duhul şi trupul sunt dimpreună neputincioase, situația devine dezastruoasă. Deznădejdea pare un instantaneu, căci se hrănește din ea însăși, iar, dacă deznădejdea este mai puternică, se pierde nădejdea, fiindcă, ne simțim despărțiți de Dumnezeu și începem să ne îndoim dacă El mai există. Viața fără nădejde este iadul pe pământ și pregustare a vieții veșnice lipsite de Dumnezeu!
„Cel deznădăjduit este plin de slavă deșartă, de mândrie”!
Deznădejdea este o patimă cumplită a sufletului, iar, după Sfinții Părinți, constituie cea de-a unsprezecea treaptă a păcatului, căreia îi urmează ultima, sinuciderea.
Deznădăjduirea este o stare de păcat apăsător, inspirată de demonii «teologi», demonii arhiconi, deoarece, în această stare omul ajunge să-și piardă orice urmă de încredere, ajunge să creadă că toate căile îi sunt închise, că existența lui nu mai are sens, devenind chiar gândul care îi spune omului că pentru el nu mai poate fi mântuire, că pieirea lui în păcat este sigură! Ca urmare, deznădejdea se impune ca un gând care blasfemiază, deoarece, pune la îndoială Atotputernicia lui Dumnezeu, Puterea Lui de a ierta orice păcat mărturisit la pocăință! Cu prilejul împlinirii celor optsprezece ani de la întronizarea sa ca Mitropolit al Olteniei, Înaltpreasfințitul Părinte dr. Irineu exprimă prin cuvintele pilduitoare ale Arhieriei sale și opinia despre deznădejde și despre apăsarea spirituală a acesteia: ,,Prin deznădejde, omul alungă din sufletul său tot ceea ce este sfânt și dumnezeiesc. Prin deznădejde se pierde calitatea de om, de creștin, de fiu al Bisericii, bine știind că cei care ajung prin deznădejde la păcatul sinuciderii nu sunt îngropați cu preot, nici nu mai au loc în cimitir, fiind considerați lepădați de la cele sfinte. Cel deznădăjduit este plin de slavă deșartă, de mândrie, el nu vrea să ceară ajutorul lui Dumnezeu, socotind că poate face ce vrea cu viața lui. Dar, cine este îndreptățit să-și ia viața? Oare noi ne-am dat viață, sau Dumnezeu este Acela Care ne-a dăruit-o? Lumea de astăzi este confruntată din ce în ce mai mult cu acest păcat. Este rezultatul secularismului societății actuale, a lipsei de credință sau a unei credințe din ce în ce mai slabe, precum o flacără care stă să se stingă. Evident că în deznădejde, omul renunță și la această ultimă fărâmă de credință, renunță la iubire și la tot ce este în jurul său, crezând că, odată ce și-a luat viața, va sfârși cu durerea, întristarea și suspinul. Ei, bine, acest om n-a scăpat de durere, ci, dimpotrivă, și-a agonisit atâta durere și chin cât iadul laolaltă, pentru că diavolul tocmai aici vrea să-l aducă pe om, să piardă orice speranță”, subliniază cu o profundă viziune analitică Mitropolitul Olteniei. Tocmai de aceea, deznădejdea devine și manifestarea unei mândrii demente, o mândrie care își imaginează că poate exista faptă omenească în stare să întreacă Mila lui Dumnezeu cerută cu inima zdrobită și cu intenția de îndreptare, de pocăință! Trebuie să înțelegem că deznădăjduirea este o stare de spirit, un gând apăsător, iar, știind aceasta, vom înțelege că pornirile și gândurile rele sunt toate legate de ispită și vin de la cel rău, deoarece, păcatul este comis de om, iar, pentru el există cale de îndreptare și de iertare!
„Lumea de astăzi este confruntată din ce în ce mai mult cu acest păcat”!
Cauzele deznădejdii pot fi mai multe: mândria, frica, răzbunarea sau lipsa unui duhovnic, dovedindu-se consecința încrederii în ceea ce nu trebuie acceptat, a închinării la idoli falși, la lumea decăzută, iar, în acest caz, trebuie să fie avute în vedere câteva lucruri privind relația dintre Creator și Creație, dintre veșnicie și «istorie», mai ales când creația omului devine actul dumnezeiesc din care începe «istoria» ce este subordonată creației dumnezeiești! Este evident că leacul împotriva deznădejdii este nădejdea, mai ales că nădejdea și deznădejdea nu pot coexista! Dar, cu toate acestea, cea mai bună asigurare pe care o avem este iubirea. Îndepărtarea de Dumnezeu este actul cel mai absurd, mai distrugător, echivalentul sinuciderii, dovedindu-se și cauza nenorocirilor din lume și a depresiei în care tot mai mulți oameni se afundă! Slăbirea simțurilor, aroganța nebună au aruncat lumea și pe oameni în nesimțire! Este destul să ne uităm în jur și să vedem perfida înclinație a relativismului, care promovează egalitatea dintre bine și rău, când vedem cum aproape întreaga planetă a căzut în cele trei ispite pierzătoare: «autopistia» (credința omului în sine însuși, exprimată prin egoista expresie, «crede în tine!»), «autoritmia» (autosuficiență de sine, credința că oamenii pot face totul, pentru a supralicita eul, pentru a încheia cu «autolatria» sau lauda de sine, mai ales că toate aceste ispite cufundă omenirea în dezastre tot mai mari, când oamenii devin tot mai izolați și mai înspăimântați, când inegalitatea devine obscenă și când răsună tot mai deslușit și tăios tunetul Mâniei lui Dumnezeu! De aceea, conștiința oamenilor, simțirea spirituală care deosebește binele de rău, au fost înlocuite cu «mintea», fiind considerate «rațiune» lipsită de Dumnezeu, iar, în acest caz, oamenii au rămas expuși la toate provocările demonice posibile, la toate închipuirile necontrolate, căci, doar închipuiri false poate oferi negativitatea pură. Având credință și nădejde, se întâmplă ceva minunat, dinamica vieții începe a se schimba, eșecurile și necazurile nu mai sunt evenimente lipsite de sens, deoarece, nădejdea nu înseamnă că încercările vor lua sfârșit, ci, faptul că atunci când vor fi neputințe și necazuri, în loc de decepție, nădejdea va naște și răbdare, iar, odată cu această răbdare, începem să dobândim experiență, astfel că noile probleme nu ne aduc dezamăgire! Speranța ne este întărită până ce ajungem la măsura unei nădejdi de care nu ne vom rușina niciodată. De aceea, speranța este atât de puternică, încât nădăjduim chiar să vedem Slava Lui Dumnezeu. În concluzie, nădejdea este un aspect al prezenței vieții lui Hristos în inimile noastre, iar, dacă moartea Lui a făcut atât de mult pentru noi, cu atât mai mult va săvârși pentru noi a Sa Viață veșnică!
Profesor dr. VASILE GOGONEA
